Duminică, 21 Iulie 2019
Duminică, 21 Iulie 2019


Călimară / Horia Picu: Despre Márai Sándor și Turneul la Bolzano

Horia Picu: Despre Márai Sándor și Turneul la Bolzano

„În cameră se făcuse frig, lumânările au ars până la capăt și fumegau cu un miros înecăcios.”

Din nou, „lumânările ard până la capăt”! Am găsit și în acest roman propoziția care-l caracterizează pe Márai Sándor cel mai bine. Un scriitor care a trăit la intensitate maximă viața și care a lăsat după ce el însuși a ars până la capăt romane care nu pot fi uitate.

Referindu-se la romanul „Turneu la Bolzano”, autorul precizează că „…din biografia eroului nu atât întâmplările romantice m-au interesat, ci mai ales caracterul său romantic.”

O evadare spectaculoasă și Hanul „Cerbul” din Bolzano, faima personajului principal de „Casanova”, dar mai mult decât orice priceperea admirabilă a autorului în arta scrisului, fac din Márai un nume imposibil de trecut cu vederea în biblioteca lumii. E admirabil modul cum scriitorul descrie sentimente sau întâmplări. Stările emoționale sunt analizate cu lux de amănunte, cu o abundență nemaiîntâlnită de detalii care dau incontestabila valoare a romanelor lui.

  

Cunoscut peste tot pentru atracția pe care o stârnea în jurul femeilor, dar și pentru modul inteligent cum se descurca în orice situație aparent fără ieșire, Giacomo (tot Giacomo, același prenume ca al lui Casanova) e admirat de toți. Femeile „…uneori chicoteau și izbucneau în râs.[…] vestea conținea […] ceva care bucura inimile. Pentru că toată lumea știa că se află cu un picior în ghearele Inchiziției, iar cu celălalt în carcerele de plumb ale închisorii, iar acum cineva demonstrase că omul e mai puternic decât despotismul,[…] decât acoperișul carcerelor de plumb, decât zbirii[…].”

Márai Sándor alătură niște cuvinte care în mod normal n-ar încăpea unele lângă altele în aceeași frază . La scriitor, această alăturare care pare imposibilă, e un lucru obișnuit, picant chiar, dacă pot folosi o trăsătură specifică bucătăriei țării de origine a autorului, Ungaria. Un exemplu: una dintre admiratoare
„ar fi avut un chef nebun să-și facă o cafea și să se așeze cu ibricul în poale în jurul mesei cu picioare aurite, să-l aștepte într-o stare de excitație festivă și de obrăznicie elegantă pe bărbatul străin.”

Alt exemplu, câteva pagini mai departe:

„La un moment dat, ochii [bărbatului] s-au deschis larg, începând să lumineze, de parcă într-o cameră întunecoasă cineva ar fi deschis subit ferestrele. Această lumină, care era bucuroasă și crudă, orbitoare și nerușinată, curioasă și confidențială, le atinse pe femei.”

Autorul romanului descrie fizionomii care se completează cu trăsături de caracter bine conturate: „…chipul femeii, nasul delicat și cârn, împodobit cu câțiva pistrui, gura crudă, ca miezul unui fruct rănit și despicat, […] bărbia drăgălașă și infantilă, cele două pliuri dure, de o parte și de cealaltă, lângă nas și gură, pe care le modelase viața, suspiciunea și spaima, și care acum parcă s-ar topi liniștite la atingerea razelor soarelui și ale brațelor bărbatului străin.”

În încheiere, aș mai adăuga că titlul romanului nu-i deloc întâmplător…Contele de Parma îi propune lui Giacomo să petreacă o noapte cu Francisca, tânăra sa soție, o noapte care să clarifice și chiar să șteargă vechile și statornicele relații dintre cei doi amanți. Contele spune: „Te cumpăr ca pe un cântăreț celebru, […] ca pe o persoană care, aflându-se în turneu într-un oraș străin, oferă o reprezentație la serata celui mai de seamă domn din oraș[…].”

Orașul străin e Bolzano, iar cel mai de seamă domn nu poate fi altul decât Márai Sándor!






Sus