Miercuri, 18 Septembrie 2019
Miercuri, 18 Septembrie 2019


Călimară / Cu pasul în liniște – de Karácsony Benő

Cu pasul în liniște  – de Karácsony Benő

„Cu pasul în liniște” este un roman despre întoarcerea acasă după mulți ani, despre dragoste și sentimente nemărturisite, despre relația tată-fiu, tată-mamă, un roman care „prinde” imediat cititorul.   

Începutul e plin de metafore și are o evidentă notă optimistă. Apoi, nu toate merg așa cum ar dori Felméri Kázmér (sau Pipescu, așa cum îi spune fiul). Există o tristețe care plutește parcă lângă paginile cărții, o tristete care se lasă ca o ceață care îl împiedică pe sculptorul Felméri Kázmér să vadă clar dacă și-a ales bine drumul în viață.

În „Cu pasul în liniște” sunt niște întâmplări care par a fi din zilele noastre. Tatăl se reîntoarce pe meleagurile natale, aducându-și și fiul, căruia i-a promis o frumoasă viață la țară, cu vechea moară a familiei reconstruită, cu animale, păsări, excursii si cu o viață energizantă, reconfortantă și de neuitat în mijlocul naturii. Karácsony Benő (1888 Alba Iulia-1944 Auschwitz) nu lasă cititorul să stea (eventual) tolănit cu cartea în mână, pentru că primele rânduri îl anunță că are de citit un roman deosebit.

„Era încă devreme, dimineața, când am coborât cu fiul meu din cotețul mișcător. [...]. Soarele se strecura încă printre tufe, se agăța de crengile lor, ca un pițigoi neîndemânatic.”
                      
În Felméri Kázmér se trezesc la viață cele mai adormite energii când revede locul natal.

„Uneori fusesem deja pe punctul de a mă considera un broscoi bătrân, care nu mai este capabil de frumoasele orăcăieli și minunatele sărituri de odinioară, dar acum, când curentul galvanic al locului meu natal îmi străbătu membrele, dispoziția mea deveni atât de sprințară, ca cel mai ager picior de broască.”

Nici n-ar fi putut să nu fie, ca-n tinerețe, străbătut din cap până-n picioare de un curent galvanic, din moment ce în cale și-a făcut apariția o femeie atrăgătoare, căreia „Aproape că [i] se auzea cum îi clipocea sîngele în vene.”

Felméri Kázmér are amintiri plăcute din tinerețe. Atunci, zice el, „Corabia mea hoinărea fără instrumente de măsurat adâncimi sau poziții pe apele albastre ale aventurii; valurile o scuipau de colo-colo, iar eu sforăiam fără griji pe coverta ambarcațiunii. 

Pipă Pipescu, adică Felméri Kázmér și fiul său, căruia tatăl îi zice Marele Perceptor, au o serie întreagă de piedici în concretizarea visului lor despre reîntoarcerea și reintegrarea tatălui în locurile natale. Piedicile vin de la oameni (baronul locului), sau de la natură. Râul e cel care, umflându-se, a luat cu el moara, dar ce superbă personificare găsește autorul... „Râul ne-a furat moara, abject ca o slugă rea care șterpelește ultimul cearșaf al stăpânului. Părea o apă mică și jucăușă care se hârjonește cu libelulele [...].”

Felméri Kázmér e un sculptor (destul de) renumit. Chiar el se autodefinește, ironic:

„Am dăruit gâturi nobile de lebădă unor babe dezagreabile care urau tinerețea fiindcă trecuse și urau bătrânețea fiindcă sosise.”

Nu i-a fost deloc ușor să ajungă un artist vestit. Spune că s-a descurcat aplicând următoarea metodă: „Am făcut și eu ca florile de nufăr, [...] mi-am tot lungit gâtul până am răzbit din mocirla întunecoasă la lumină.”

Încet-încet, dar prea încet până la urmă, noua gospodărie își face apariția. Autorul, cu discreție, strecoară un cuvânt (șoricei) care trece imediat mintea cititorului de la idilic la concretul cotidian de la țară.

„Aveam deja vreo patru gâște, un cocoș, două găini, o pisică, o găină pitică, șoricei, nu ne strică să avem și un câine, deciserăm după o scurtă consfătuire.”

Până la urmă, copilul se reîntoarce la mamă, care se recăsătorește. Un moment dificil pentru oricare copil, un prilej excelent pentru autor de a mai puncta un adevăr care doare:

„Copilul capătă de-a gata căsnicia părinților săi și dormitorul lor comun, dormitor căruia îi datorează — în general — viața sa. Dar un dormitor nou, cu un alt bărbat în el, îi trezește bănuieli ascunse, îi provoacă temerile și spaimele subconștiente că acela va fi locul permanent în care mama sa va fi dezonorată. Sentimentul său de repulsie nu poate fi anihilat de nici un ofițer de stare civilă, cel mult poate fi îngrădit între canoanele constituției. Imaginația sa, chiar dacă dă bir cu fugiții, se reîntoarce mereu revoltată în fața ușii noului dormitor. Sufletul său e luat în stăpânire de îndoială și de rușine.”

Autorul lămurește, în finalul romanului, printr-un dialog între sculptorul care nu-și găsește calea și alt personaj, titlul romanului:

 Cînd te-ai întors acasă mi-ai explicat că există pentru fiecare om câte o cărăruie care nu mai știu exact unde duce. La pace. La bucurii. La liniște. Etcetera. Și acum constat că dumneata umbli pe această cărare, cu pasul în liniște, dar cu nasul însângerat.”

Nouă, cititorilor, ne rămâne ca, mergând pe cărarea noastră „cu pasul în liniște” și atenți să nu avem nasul însângerat, să ne gândim la ce spunea Karácsony Benő în excepționalul său roman:

„Această lume, pretinde Voltaire, va fi la fel de profund proastă și ostilă când vom pleca din ea, pe cât a fost de proastă și ostilă când ne-a primit.”


 









Sus