Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Marius Dobrin: O neașteptată dezamăgire ( Dehel Gábor – Ultimele patru zile)

Marius Dobrin: O neașteptată dezamăgire ( Dehel Gábor  Ultimele patru zile) 
 
Pe parcursul anului 1989 circulau deja, printre altele, zvonuri că până și la televiziunea ungară se făceau glume pe seama setei de putere a lui Ceaușescu. Mai ales după ce așteptata schimbare nu s-a produs nici la Congresul XIV. Dacă despre Revoluția maghiară din 1956 știau doar cei mai in vârstă și cei care aflaseră cumva într-o epocă în care teama de Securitate se generalizase, în schimb despre relaxarea regimului (comunismul gulaș, susținut de János Kadar) din țara vecină și prietenă deja aflase multă lume, în urma schimburilor, firești, neoficiale, în special de bunuri de larg consum. Plus datorită faptului că antenele TV erau orientate spre Vest, adică spre Iugoslavia și Ungaria.

Apoi deja era un semn când în acea vară foarte mulți turiști urcaseră în mașini, fie ele și Trabant, și luaseră drumul spre Austria, care le deschisese porțile într-un gest de emoționantă solidaritate europeană.
        

Ei bine, mare îmi este mirarea de a descoperi că în 13 iunie 1989 Editura Dacia din Cluj dă bun de tipar unei cărți a unui autor maghiar din România, un autor cu o oarecare notorietate, în care comuniștii sunt eroii unor aventuri istorice capitale. Carte apărută în original (Az utolsó négy nap) cu cinci ani mai devreme, tot la Dacia.

Traducerea în limba română este asigurată de Anișoara și Mircea Rădulescu și, tehnic vorbind, avem parte de o exprimare artistică și cu un ritm atractiv, redând, bănuiesc, cu fidelitate, calitățile scriiturii lui Dehel Gábor. 

Romanul poartă titlul Ultimele patru zile și poartă, pe coperta a patra, girul lui Vasile Rebreanu: „Scrisul său, de un realism minuțios, prin care simțim lacrima bucuroasă a unui poet, îl regăsim, iată, și în romanul pe care îl ții în mână, dumneata, cititorule, roman inspirat din zilele fierbinți din neuitata vară a anului de răscruce istorică 1944.“

Aceste cuvinte pline de clișee nu mă surprind dar ceea ce am avut a citi în roman cu siguranță da. 

Surpriza venind cu atât mai mult cu cât începutul cărții este foarte bun. Atmosfera aproape apocaliptică a unui oraș prins în ghearele războiului, ocupat și totdată plătind tribut refugiului, poate fi percepută și prin prisma unor realități ce se repetă peste timp. Introducerea în acțiune, plină de mister dar și cu laborioase descrieri ale cadrului și ale personajelor pare să conducă spre un thriller istoric rafinat. „Și totuși, în ultima după-amiază a vieții lui Börszák domnea o liniște relativă. Primul și al doilea val de refugiați plecaseră de câteva zile. Dinspre front soseau tot mai puține trenuri incărcate cu refugiați. În schimb sporise numărul celor militare.“

Dehel Gábor scrie cumva cinematografic, parcă plasând, de la capitol la capitol, camera de filmat într-un punct cu maximă vizibilitate, suprinzând orice mișcare și detalii oricât de neinsemnate. Acțiunea se dezvoltă pe negândite, personajele par a purta o ștafetă simbolică. Börszák, care ar fi putut fi un personaj principal de mare anvergură, amprentat fizic și cu câteva trăsături psihice care intrigă, își îndeplinește misiunea pe care i-a hărăzit-o autorul și moare. 

Chiar dacă fusesem deja avertizați asupra acestui fapt, totuși, dispariția lui din roman, prematură, poate fi un minus. Un prim semn al unei clișeizări, încă nu grozav de tributară regimului dinainte de 1989, este felul în care sunt construiți călăii lui Börszák. Înregistrând acestea, cititorul este purtat mai departe de trama cu iz polițist a unui furt de tablouri. Din nou un prilej de a mai construi personaje, bogat ilustrate, dar și de a introduce, pe nesimțite, personajul principal, Akos, tipul rebel, de caracter, interiorizat, care a încasat lovituri dintre cele mai dure de la soartă, rămând om și supraviețuind psihic. Cu simț estetic și talent artistic, inteligent și, de la un punct încolo, erou asumat. 

Paradoxal, alt personaj puternic prin trasăturile ce-i sunt atribuite, este ofițerul SS care conduce, în fapt, operațiunile de control total al orașului nenumit dar care nu poatefi altul decât Cluj. Acest ofițer, Wolf, deși este malefic, prin descrierile gesturilor sale, prin repetate incursiuni în lumea gândurilor sale și prin intriga romanului, devine veridic. Nu mai vorbim de comandantul armatei care este și mai mult umanizat, fiind om cu toate ale omului. 

Ceea ce strică totul, irecuperabil, este cedarea deplină în fața ideologiei comuniste. Astfel întâlnim în roman toate clișeele, nefericite până la rizibil, legate de eroii comuniști din ilegalitate. Plus supralicitarea țesăturii romanului cu nobili maghiari simpatizanți până la crimă ai politicii hortyste.

Păcat de talentul literar al lui Dehel Gábor căci descumpănirea vine deja de la pagina 35.

„Dar la întoarcerea din Rusia bătrânul Bekes a adus cu sine nu numai boala ci și altceva. Puțini știau că, luptând in Armata Roșie, împreună cu mulți alți colegi, el a parcurs drumul din Siberia până în Europa. După cum obișnuia să spună s-a convins de forța muncitorilor și țăranilor, de forța pe care o reprezenta această alianță. Și nu făcea un secret din convingerile sale, desigur intr-un anumit cerc de prieteni. A început la sindicate și a continuat în Partidul Comunist Român. În scurt timp a devenit cel mai constant organizator al Ajutorului Roșu. L-a atras în mișcare și pe băiatul său mai mare, care a intrat în Uniunea Tineretului Comunist cu câteva zile inainte de moartea tatălui său.“

Fără replică. De aici încolo schematismul este de tot penibil, îndeplinind punct cu punct dogma regimului. Concesiile mai pot fi înțelese, fie și în 1989, în ultimă instanță. Dar numai dacă sunt prețul plătit pentru rostirea unor adevăruri de forță. Din păcate avem de-a face cu o ratare, cu atât mai tristă cu cât se vădește a fi vorba de un intelectual cu talent literar. 

Personajul Akos merita o soartă mai bună, de a fi extras din acest text propagandistic și plasat într-un veritabil roman cu profunzimi de spirit și cu vervă ficțională, eventual scris de același Dehel Gábor.
Amuzantă îmi pare mica eroare de corectură încă din prima frază a cărții: „utlima“, în binecunoscutul stil al efectului scrierii in viteză pe internet. Asta da viziune !








Sus