Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Călimară / Csaba Szabó: Groapa lui Barbu

Csaba Szabó: Groapa lui Barbu  

Pentru a înțelege limba Gropii lui Eugen Barbu nu trebuie nici să-ți pui mâna pâlnie la ureche, nici să-ți cauți o ibovnică țigancă – ibovnică care mereu are poftă de bărbat, însă când se pierde în liniște, stăruie după ea ”duhul femeii duse, un miros muieresc, ațâțător, de parfum șters și de lucruri încălzite”.

Limba Gropii lui Barbu nu este nici ușoară nici grea, ci pur și simplu universală, cu o muzicalitate aparte – o muzicalitate ce are la rădăcini lăutarii osteniți, care în drum spre odăile lor din mahala acceptă lupta cu lupii înfometați, sau foșnetul etern al gropii, care ”lunecă tăcut, surd, așezându-se mai jos în straturi”.

Lăutarii își pierd lupta cu lupii – deși țambalul, acordeonul și contrabasul duc în derută fiarele ore întregi –, hoții pierd lupta cu puterea râvnită, bărbații își pierd femeile, dară ”muierea se duce cu ăl de are mai multă putere”. Copii pierd lupta cu Moș Nicolae, deoarece ”prin mahalaua Cuțaridei, Moș Crăciun nu trecuse niciodată”, și până și bocancii lăsați în gerul năprasnic au dimineața urmele de urină ai câinilor de prin mahala.


Altminteri și animalele din mahalaua Cuțaridei preiau ritmul vieții oamenilor, omorându-se cu sânge rece – poate singurul caz de omor cu premeditate în lumea animalelor domestice din toată literatura universală.

Casele și crâșmele sunt pline, violența domestică generalizată, ”odăile miros rânced a moarte și a lumânări scurse”.

Hotarele mahalalei – al cărui povestiri se războiesc cu autorul, oferindu-I catarsisul greoi de a vedea povestirile singulare transformându-se într-un singur șuvoi de vorbă și limbă –, sunt Grivița, București și calea ferată spre Constanța. Iar ca o piatră de hotar gigantică: groapa de gunoi.

Toate cele 24 de povestiri ale mahalalei poartă ”răsufletul gropii”, această groapă de gunoi tranformându-se periodic într-un iad locuibil pentru oameni simpli, simpatici de felul lor. 

Cititorul devine chiar solidar cu ei, în neputința lor de a încerca să scape, să urce abrupturile gropii de gunoi. Această groapă parcă ar fi o variantă a Femeii nisipurilor, acolo însă Kobo Abe mai permite totuși câte-o scăriță din funie. La Barbu nu există scăpare: te naști și te întorci în groapă. Obligatoriu. Obligatoriu aici își găsește moartea și singurul personaj care parcă-parcă avea șanse să urce această pantă: Paraschiv.

Personajele colorate ale lui Barbu nu prea se zbat: se liniștesc repede, ascultând cu o plăcere anxioasă groapa, ”gunoiul lunecă tăcut, surd”.

Singura trăsătură ”extragropiană” a acestor personaje (Mână-Mică, Stere, Bozoncea, Didina, frizerul, croitorul, câinii gropii) este anxietatea: ”li se făcea frică, când aud răsufletul gropii”.

Tradusă în limba franceză romanul are titlul de ”La Fosse” respectiv ”Le Grand Dépotoir”, sugerând că și traducătorii se puneau pe gânduri citind/traducând Groapa lui Barbu și nu erau convinși de evidența simbolicii apăsătoare a romanului: unii leagă limba Gropii lui Barbu de realismul impresionist al lui Istrati, alții de naturalismul lui Zola.

În literatura maghiară acest curent literar naturalist (Desculț al lui Zaharia Stancu, Groapa lui Eugen Barbu) nu este așa de bine conturat ca în litaratura română. În literatura maghiară Móricz Zsigmond are în romanele sale rustice elemente naturaliste, dar naturalismul lui Móricz nu depășește ca intensitate nici pe al lui Rebreanu (mai ales dacă ne gândim la jupuirile de vii din Adam și Eva), darămite pe al lui Stancu sau Barbu. 
 





Sus