Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Călimară / E voie la stropit?

E voie la stropit?

Înainte de ’89 aveam patru ocazii speciale, marcate de ilustrate colorate ce le schimbam între noi, rudele până la gradul trei. În afara ilustratelor trimise de pe „plaja însorită a litoralului românesc” sau din „frumoasa stațiune…”, cu mult drag și urări de bine, erau felicitările de Paști și cele cu ocazia „sărbătorilor de iarnă”. Copiii cuminți primeau jucării și dulciuri de la Iepuraș – de Paști , și de la Moș Gerilă la serbarea pomului de iarnă.

Noi, copiii mai sărbătoream, defilând prin curte cu tobe și trompetuțe – spre disperarea tuturor, „Ziua celor ce muncesc” și „Ziua României”. O astfel de zi avea durata unei nopți boreale, din moment ce noi defilam neobosiți din martie până-n 23 August… Și o reluam sistematic, dacă nu ploua, cel puțin odată pe zi. Când ploua și curtea se transforma în ochiuri de apă întinse, luam scândurile și cozile de mătură ca să navigăm precum plutașii de pe Bistrița…



De Paști aveam tot felul de bunătăți pe masă: ciorba de carne de miel cu tarhon, miel umplut, cartofi noi cu pătrunjel și salata verde, cozonaci, ouă roșii. Luni mirosea tot orașul a patchouli de atâta parfum folosit la udat. Bărbații la țol festiv, cu băieții de la cel „cu coaja de ouă pe fund”, până la cel gata de însurătoare, înarmați cu sticluțe de parfum – după buget fiecare, luau la rând casele cu fete, neomițând nici soacra, mama sau bunica, mătușa sau verișoara. Peste tot unde treceau lăsau miros de parfum la început și cei care nu rezistau amestecului de „carburant” cu care erau îmbiați în fiecare casă, mai duhneau și a crâșmă și dacă au scăpat cu bine în cursul zilei, spre seară către casă, sigur hălăduiau pe șapte cărări!

Și dacă am văzut cum se procedează când vin băieții la udat, am pus și eu fața de masă festivă, sticla de vin, ouăle roșii și tava cu prăjituri, apoi l-am poftit pe udătorul meu să guste din toate. Băiatul ginecologului de la etaj, S. cu toată cumințenia unui om serios la cei 8 ani ai săi, a procedat și el cum a văzut că se face în asemenea ocazii. Mi-a recitat o poezie, mi-a turnat din belșug în cap din parfumul împrumutat de la doamna doctor și s-a așezat la masă, conform invitației mele. Mama era la serviciu, tata la fel, iar bunicul bolnăvior, nu mai participa de mult la acțiunile noastre, preferând să stea în fața casei pe un scaun, dacă nu zăcea în pat.

L-am servit pe udătorul meu cu vin roșu… Mi-am pus și mie în pahar, dar doamnele nu beau, așa că ciocneam paharul și atât. După primul pahar i-a venit ideea să mergem – de data asta împreună – la J, cunoștința noastră din blocul situat la o aruncătură de băț, (e un mall acum în locul clădiri), ca s-o udăm și pe ea. Zis și făcut.

„Vin imediat” – i-am strigat spre moșul ce dormita pe scaunul din fața casei, rezemat pe nelipsitul său baston, moleșit de soarele primăverii, și duși am fost.
Ne-am înfățișat la J.

Am trezit-o, dormea în vărful patului supărată că pe ea n-o stropește nimeni! S. a picat exact la timp. A recitat poezia: „Eu sunt un mic grădinar, stropesc florile de cum răsar, am auzit c-o floare e gata să se ofilească, e voie la stropit?” A stropit-o fără milă, apoi am gustat prăjiturile de pe masă, am luat câte un ou roșu-normal că și eu, că doar am participat!

Am mai stat cât am stat, apoi scuzându-ne că mai avem mult de umblat, ne-am retras ambasada.

Ajunși înapoi la masa noastră, S. și-a continuat paharul. I-a plăcut, i-am mai pus. Apoi a plecat.
În ziua aceea nu s-a mai arătat. L- am strigat degeaba, n-a mai ieșit la geam. Abia spre seară am aflat că încă dormea… epuizat de efectul vinului roșu! Gurile rele zic, că ar fi umplut vana de vin roșu cu prăjituri…

De atunci n-am mai fost la stropit, nici cu S, nici singură!










Sus