Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Călimară / Requiem pentru o bicicletă verde furată și o consolare la jumate de preț

Requiem pentru o bicicletă verde furată și o consolare la jumate de preț

Managementul singurătății este mai de grabă o ladă de scule, aruncate cu stil în șanțurile subconștientului , decât o provocare, sau o fântână arteziană a adrenalinei căutate de omul nesigur în lucrurile sale ascunse de lume.

Cei care știu ce să facă, prinși cu singurătatea primită ca un cadou la naștere, pot avea o viață totală, împlinită.

Șurubelnița, patentul din lada azvârlită e indispensabilă în a face curățenie în tine, de a te vedea așa cum ești, cu fricile tale, cu anxietățile care își au nașul în antidepresante ciclice.

Eh, am uitat, dacă Doxepinul, Anafranilul sau Sertralina cum au fost: triciclice parcă? Vremuri îmbibate în trecut, dar totuși aproape de tine, ca și ultima iubită pe bani puțini, care – deși ai fost doar un client – te recheama la ea. Și tu ai curajul de a crede că, poate, poate te cheamă nu numai pentru banii tăi, ci pentru... tine însuți

Eh, am uitat cum a fost ziua aia, când am fost la ea, și nu mi-a acceptat suma prieteniei noastre intime, ci mi-a spus: next time.

A fost o zi, când nu știam cum să-mi tratez singurătatea fericirii, această boală cronică, care se acutizează din când în când, hăituindu-mă off road, peste pășuni, fînețe sălbăticite, peisaje ambigue ale construcțiilor socialiste, dărâmate, reclădite și reocupate de natură.

Când ajungi la mijlocul fînațelor sălbăticite și simți atingerea neprietenoasă a ghizdeiului și coronăriței, care – deși sunt verișori – prin galbenul și movul florii lor își avântă petalele ici-colo lipite, ca niște telegrame pierdute de poștașul grăbit pe podul din Someșeni.

Next time... Oh, ce frumoasă e viața off road...

Eh, nici numai știu câți ani aveam când mi-am găsit o fotografie „tip buletin” pe un trotuar din Mănăștur. Nimeni nu m-a crezut că „m-am găsit”, nimeni nu a crezut că eu visam ani de zile cu fata aia, despre care credeam că mi-a pierdut fotografia din poșetă.

Eh, plămânii nu mai pot, am depășit de mult wații cu care mă măgulesc la testele de efort. Cel mai mare inamic al bicicletei este golomățul care, alarmând și unindu-și vecinii, se încolăcește peste roțile dințate, doborându-te.

Next time... Ce frumos a spus, cu ce stil... Cu ce dragoste...

Căzătura este mai puternică decât pare deoarece plapuma fâneții nu se așterne sub tine ci se transformă în țepi, durere și uimire – uimire ce a înghețat în timp și spațiu fața Matildei din Cel mai iubit dintre pământeni, la prima palmă primită din dragoste din partea lui Victor Petrini.

Să scoți bicicleta din această capcană bine crescută îți poate lua minute lungi, neavând loc nici în stânga nici în dreapta să treci cu bicicleta pe lângă tine. Drumul de o palmă se oferă ca și un drum comun pentru tine și pentru acest prieten adevărat, bicicleta verde.

Azi dimineața mi-a furat cineva bicicleta verde. Prietenul meu a fost răpit, lăsându-mă singur cu singurătatea fericirii netratate. E mai greu decât credeam.

Nu mai puteam și, distrus așa cum am fost, i-am spus de tragedie, la telefon, și am și plâns un pic, având în ea o încredere maximă, cum poți avea numai în femei care știu ce înseamnă să deraiezi de pe drumuri, asumându-ți etichetarea de nebun sau curvă.

M-a ascultat și m-a invitat la ea.

Era prima dată când am simțit că mă iubește. Așa mi-aspus cu o voce dulce:

– Fiind situația așa, tu fiind așa de trist și singur, văd că ți-ai și bocit biciclul ăla al tău și fânețele idioate... azi întâlnirea e la jumate de preț...





Sus