Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / CUGET, de Florina Vaipan (Cogito ergo sum)

CUGET, de Florina Vaipan (Cogito ergo sum)

Am primit cartea în două zile. Bravo celor de la Editura Világhírnév din Cluj, pentru rapiditatea de a-și onora comenzile! Am așteptat cu sufletul la gură să ajungă la mine. Privesc coperta: neagră, cu imaginea a doi pui de secui îmbrăcați tradițional, o cafeluță cu iz de Benidorm și un buchețel de toporași? Cred că da, atât cât cunosc eu. Întorci cartea și o vezi pe Florina sau Flori sau Flora sau Flor (cum îmi place mie să îi spun, și în gând, și în față...). Ea te privește de pe copertă puțin câș, dar câte îi spun ochii? Mai jos un desen al Mariei, fetița ei (cel puțin așa cred, cunoscându-i talentul de a picta și bucuria pe care o are atunci când face asta). Alături, trei citate din cartea nou apărută. Până aici e bine.

O deschid și o citesc în vreo două ore. Cu sufletul la gură.

O cunosc pe Flor de la o sesiune de Bacalaureat, când eram la corectat, împreună, în Gheorgheni, nu mai știu anul, să mă ierte, oricum prin 90 și ceva..., spre 2000? Era tânără și veselă de-ți venea să plângi când o vedeai. Prietenoasă, nealterată și cu șolduri unduioase de moldoveancă get beget.
Pentru ceea ce ea numește în incipitul cărții O altă perspectivă, nu pot să spun decât da! așa e, o cu totul altă perspectivă (pe care e păcat să o ratați) prezentă aici, în cartea ei, pentru cei care nu cunosc nimic despre Ținutul Secuiesc în care ea a fost profă de română timp de 10 ani. Chestia asta ne leagă bine.



Chiar bine de tot. Eu, la fel, profă de română aici, dar de 26 de ani. Mă îmbrac, așadar, cu haina lui Flor și continui lectura. Cu drag, cu o curiozitate avidă să văd cum a văzut ea ceea ce am trăit și trăiesc în continuare, eu, de atâta timp. Am zâmbit și am lăcrimat pe ici pe colo, pentru tot felul de lucruri pe care le-a scris. Am zâmbit pentru felul în care își aduce aminte, într-o manieră atât de personală, de tot ce înseamnă să ajungi aici, să rămâi aici, să îți faci din aici un acasă. Ea a reușit în doar zece ani și a plecat spre un altfel. Eu, am rămas pentru aici și acum. Dar am trecut prin aproape tot ce scrie în cartea sa.

Nu am umblat prin sate, culegând folclor, pentru că nu am făcut din acest lucru o pasiune, așa cum a făcut ea. Dar am ajuns să le cunosc oamenilor de aici obiceiurile, tradițiile, apucăturile – așa cum fiecare neam le are, le păstrează și le respectă. Pentru că, da, aici în Harghita am învățat că pentru toate acestea există un respect mult mai profund decât cel pe care îl credeam eu că trebuie să îl ai sau decât cel care făcea parte din învățăturile primite acasă, în Moldova (tot Iași) să îl am față de lucruri pe care, poate, înainte de a mă stabili aici nu îl aveam încă.

De ce? Pentru că aici am învățat conviețuirea, așa cum mărturisește și Flor, în cartea sa. Te deschide, te învață, te face să vezi altfel lucrurile, să nu îți mai dorești „stereotipuri”, să vezi că mai există încă o lume, și încă una, și încă una..., despre care tu nu ai fi știut nimic dacă nu ajungi să trăiești și aici. Cartea lui Flor arată cât se poate de clar, căci mai clar de atât nu cred că poate cineva sau..., că poți – dacă te-ai născut xenofob – să te schimbi, să vezi absurdul răutății, să îi înveți și pe alții că nu e neapărat nevoie ca maghiarii și românii trebuie (venit de undeva din ancestral) musai să se urască. Deși asta ni se servește, din partea ambelor tabere, deopotrivă, de cele mai multe ori.

     

Am venit și eu, din 1991, în Harghita, tot din Iași. Am avut, poate, aceleași frustrări, aceleași temeri, aceleași sfaturi primite ca și Flor, băgate bine în căpățână de către oameni care oricum nu cunoșteau realitățile. Și ajunsă aici? Surpriză. Ei, maghiarii din Secuime, le aveau și ei. Și da, așa cum spune și Flor, i-am găsit pe cei de aici - unii cu deschidere de la început, alții cu reticiență. Unde nu e așa? Unde nu ar fi fost la fel? Numai aici, în Secuime, unde (am) a ajuns rătăcită, dar deloc pierdută?

Autoarea dezvăluie, printre altele, și o altă latură a vieții de profesor de română, nativ, ajuns în aceste locuri și între copii, părinți, o întreagă comunitate – având toți o altă limbă maternă. O latură care devine când pragmatică, când subtilă, uneori concisă, dar cu suficiente puncte de suspensie, imaginare, pentru a reuși să deslușești mentalități, cutume, noblețe sufletească – pentru că da, ele coexistă aici. Aici, în Secuime, și aici, în cartea Cuget.

Nu ai cum să nu remarci substanțialele accente de regret ale autoarei pentru locuri și oameni – toate dătătoare încă de stări mirabile pentru semnatara paginilor.

Secretul? Atât al autoarei, cât și al meu, este unul singur. Unul care adună, în fapt, mai multe. Să nu te autoizolezi, să le aparții, să îți aparțină, să te implici, tu ca profesor ce vii și predai un obiect de care copiii non-nativi nici nu vor să audă, la început. Dar câte vor să audă după ce încep să cunoască? Nu e ăsta e cel mai frumos lucru? Dar trebuie să știi cum să le arăți calea. Dar nu asta e treaba unui profesor? Ai sau nu ai programa de partea ta (și nu, nu prea o ai, în cazul de față, sincer spun!), ai sau nu ai materiale, poți sau nu poți să accesezi căi de învățare – nu contează, îți cauți propriul drum. Și îl găsești, dacă ți-l dorești. Dacă îl dorești pentru elevii tăi, așa cum spune și Flor, pentru că, până la urmă, e dreptul lor la cultură.


Au vreo vină în a vorbi o altă limbă maternă? NU. Asta nu poate fi vreodată o vină. Și oare cultura unui copil nu adună tot, mai ales limbi învățate și apoi vorbite, în primul și primul rând? Voi parafraza: atâția ochi ai, câte limbi poți vorbi... Și nu vezi mai clar având mai mult de doi ochi? Ipotetic vorbind. Nu îți este totul mai limpede cunoscând, și nu negând existența unui lucru?

Am fost și sunt, la fel ca Flor, minoritate. Aici, în Secuime. Există și momente când te pierzi pentru asta, însă te pierzi tu ca ființă, ca entitate. Nu te pierzi ca neam sau ca limbă, pentru că lor le aparții de când te naști, până mori.

Dar, după cum spuneam, și după cum spune și autoarea. Să te pierzi, cu firea sau sau cu gândul, e una. Însă nu poți să te rătăcești iubind, trăind și muncind pentru și cu niște copii care au nevoie de tine să îi înveți o limbă care, deși nematernă, le va trebui să le deschidă un alt orizont. Unul în care să se simtă ca acasă. Asta cred că este menirea profesorului de română în Secuime. Și acest aspect vrea să îl transmită și autoarea Florina Vaipan. Vrea. Și a reușit, cel puțin din punctul meu de vedere.
Avem o istorie comună.

Avem obiceiuri comune, interferențe culturale profunde, de la meșteșuguri și artă tradițională, la gastronomie și mod de viață, de la muzică și design ambiental, la lingvistică și vestimentație. Pentru că asta înseamnă conviețuire. Înseamnă să dai și să primești, în egală măsură, până se ajunge la un echilibru social ce dă naștere comunității multietnice, poate cea mai frumoasă și mai bogată spiritual dintre toate câte există. (F. Vaipan)


 




Sus