Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Călimară / A citi e o artă

În lumea schizofrenică și aiurea de azi părinții și pedagogii declamă pe de o parte (pe plan teoretic) entuziasmați și înfocați, folosindu-se de orice for posibil, că așa numita curiozitate creativă și (vai, ce expresie elocventă!) observația mirifică a lumii trebuie încurajată și ajutată în orice fel, chip și mod posibil, se scriu nenumărate articole în acest sens, se țin conferințe, se elaborează teorii, opinii și se fac investigații costisitoare în domeniu – iar pe de altă parte, în practică, se face totul, dar absolut totul pentru a eradica din rădăcini până și ultima timidă manifestare a ei.

Cum altfel ne-am putea explica faptul că în timp ce suntem foarte conștienți de ideea: „copilul învață întrebând”, ne ia cu disperarea când o face? Deoarece acum chiar că n-avem timp pentru așa ceva. (Dar nici mâine, iar săptămâna viitoare nici atât!) Căci suntem într-atât de extenuați... unde-am pus oare ziarul? Hai să mai beau și io o bere cu amicii, să mă uit la un meci, la o telenovelă, la vecina de vizavi, să mă relaxez un picuț, că am muncit până n-am mai știut de mine, și tocmai pentru el, țâncul ce înseamnă atâta pentru noi... (Ia cară-te din fața televizorului, că n-oi fi tu transparent!) Oricum, cine a mai auzit așa o tâmpenie. (Punem pariu, că n-avem habar de răspuns?) Căci nici prin cap nu ne-a mai trecut vreodată să ne gândim la așa ceva. (Iar acum, că cineva ne-a atras atenția asupra acestor lucruri, nu prea avem chef de ele... că ar trebui s-o luăm de la moși-strămoși – cine să aibă atâta timp și energie și toate cele...)

De altfel ce-s eu, enciclopedie? (Generațiile mai cu etate se întreabă dacă nu care cumva sunt confundați cu vreun dascăl, tinerii refuză să fie folosiți pe post de Google...) Căci acel ceva e așa să-ți facă-n ciudă. Și i-o ieșit de minune, nu? Căci... Căci tocmai de aia. Și de ce taman pe noi ne tot toacă la cap țâncul ăsta și de ce fix în legătură cu asta, și de ce nu... ia stați: pe cine ar fi trebuit să ia la întrebări și care ar fi subiectul ideal? Așa de mult ne place să ne întindem la vorbă ori de câte ori avem ocazia să turuim în urechile cuiva despre subiectul favorit de discuție, despre anumite idei care ne preocupă, despre care ne place să ținem prelegeri... însă dintr-un motiv oarecare, ascuns muritorilor de rând, copilul niciodată nu pare interesat de aceste lucruri. Și nici nu ascultă cum am vrea. Iar dacă o face, scoate niște întrebări și de acolo, de ne lasă mască. Zău așa. Îți vine să te dai cu capul de pereți... de parcă ți s-a oprit mintea în loc. (Poate că a făcut-o de mult de altfel, doar că n-am observat...)

Și tare mult am vrea să fim mândri de propria progenitură, tare mult ne-ar plăcea să taie răsuflarea tuturor cunoscuților și necunoscuților cu genialitatea sa, iar noi am putea să dăm din cap satisfăcuți în lumina reflectoarelor lumii („e clar: copilul MEU!”) – dar, fă, doamne, minune, să nu trebuiască să-l îndopăm noi cu toate aceste informații. Să fie luminat așa, ca prin divinație, de la sine, și – desigur – să afirme sus și tare că ne datorează NOUĂ toate aceste cunoștințe. Dar nu prin metoda clasică de întrebări-răspunsuri. Chiar știm o modalitate trăznet de a-i furniza toate datele necesare, dar fără ca noi să fim deranjați.
Să citească doar! Căci n-o face. Mai nou copiii nu citesc bunăoară – așa e sentința (să mă fi văzut pe mine! Căci eu pe vremuri... aoleu! Și tulai, doamne!


Hai să nu ne amintim acum de acele bătălii crunte duse de noi înșine în fiecare an cu lecturile obligatorii atât de detestate și cu profesorii și mai detestați când ne-au controlat fișele de lectură cu atâta strictețe. Hai să ne gândim acum doar la acele câteva ore plăcute din vreun colț însorit al bibliotecii, petrecute în compania vreunei cărți îndrăgite, de parcă noi ne-am fi născut cu legitimația de cititor în mână... spre deosebire de tineretul de azi) – doar să-mi explice careva cine cumpără în milioane și milioane de exemplare volumele de 4-600 de pagini din seria Harry Potter, pentru cine se scriu cărțile Witch și cine a transformat trilogia Stăpânul inelelor (de altfel nicidecum o lectură foarte ușoară) într-un succes răsunător, să nici nu mai vorbim de Silmarillion de exemplu.

 Și cum anume se face că nenorocitul de părinte își ia abonament pentru autobuzul spre școală, de atâtea ori trebuie să se înfățișeze rușinat în fața profesorilor, pe motiv că fiul/fiica s-a încumetat cu pură și incomparabilă neobrăzare să citească romane polițiste în timpul vreunei ore inegalabil de importante? Căci plodul naibii niciodată nu s-apucă de bunăvoie de Ciocoii vechi și noi sau de Istoria ieroglifică... se poate că la o presiune mai mare sau mai mică din partea părintelui și cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă ar ajunge să deschidă acele cărți, dar nici titlul nu-l prea înțelege săracul de el, deci nu prea trece de prima pagină fără dicționar sau fără un adult cu scaun la cap și cu chef de explicații ore-n șir.

Nici tematica nu-l prea pasionează, s-a familiarizat din fașă cu o realitate absolut diferită, drăcovenii tehnice îi cresc prin preajmă ca ciupercile după ploaie, nici să vorbească nu știe încă, dar stă pe „mes” și joacă online cât o fi ziulica de lungă, s-a născut gata inițiat într-ale simbolurilor de pe net și stă la taclale cu amicii de peste mări și țări într-o limbă numai de ei înțeleasă, fac pagini web care mai de care mai sofisticate,


Amintirile din copilărie n-au nici o noimă pentru ei, cum ei au o copilărie absolut diferită, n-au văzut o pupăză în viața lor, nici în tei, nici altundeva, n-au avut râie, nici nu știu ce-o mai fi și aia, n-au fost bătuți de popă în clasă, lumea Fraților Jderi le e cât se poate de străină, nu sunt câtuși de puțin interesați de boieri și răzeși, iar de hatmani să nici nu mai pomenim... n-au habar ce minune să însemne delnița sau răzorul din Ion, de ce se „prăbușesc piloții grei” de-ai lui Bacovia, cum „s-au stârpit cucuruzii” în viziunea lui Arghezi, cum o fi acel „uger de omăt” din Fătălăul – interpretat de ei într-un anume sens, cum n-am vrea să auzim la oră de literatură română... iar în ce privește iambii și ditirambii și ciudățeniile de acest gen, îl interesează dacă părinții săi – sau chiar vreun profesor de o altă specialitate, care se așteaptă ca ei să declame oful în trohei și hexametri, și care la rândul lor își bătuseră capul cu învățarea lor pe vremuri, mai știu o iotă și dacă s-au folosit vreodată de aceste cunoștințe în viață.

Să nu mai vorbim de ce fel de gânduri le vin dragilor noștri progenituri dacă din greșeală deschid vreo carte de-a lui Ionel Teodoreanu și se nimerește a fi una dintre pasajele în care se descriu cu lux de amănunte unele plăceri gustate de eroul principal, servindu-se de o servitoare, că de! Pentru aia e inventată această nobilă profesie, nu?

Deci bine ar fi ca tineretul de azi să citească, dar numai și numai cărțile din bibliografia școlară, strict și exclusiv la biroul din propria cameră și în tot acest timp să-și țină gura ferecată, nu care cumva să întrebe ceva ce nu s-a prevăzut în programa școlară și nu s-a explicat pe îndelete în manuale. Să gândească exact cum se preconizează în planurile de studiu, fără a acorda prea multă atenție neavenită unor imagini din text, care la acea vârstă încă s-ar putea dovedi mai puțin schematice... ce mai contează dacă înțelege cineva din prima de ce lupul n-o mănâncă pe Scufița Roșie în pădure, la ce servește toată șarada „bună, Scufițo, salut, lupule, unde mergi, drăguță, la ora asta...”, apoi „bunico, dragă, de ce ai ochii așa de mari”, și ce-o mai fi pe acolo, dacă tot vrea s-o halească, păi nu? De ce s-o mai conjugăm atâta... Și de ce n-o mâncase înainte, de unde se cunosc așa de bine în primul rând, cică „bună, Scufiță”... bună rău, nu? dar dac-o place chiar așa de mult, de ce s-o mănânce, și de ce taman acum, doar s-o găsi și altceva de mâncat în pădurea aia cât o fi de mare... De ce Scufița trebuie să știe unde e casa bunicii, doar nu s-a mutat acolo peste noapte? Și dacă veni vorba, de ce bunica e felul întâi, și odată înghițită, de ce trebuie lupul să se îmbrace în țoalele ei și s-o aștepte pe Scufiță în patul ei? Iar Scufița cum de nu-l recunoaște, îl văzuse doar cu câteva minute în urmă, ba îl confundă cu bunica... tare mult seamănă unul cu altul bunăoară, dacă stăm să ne gândim mai bine...


Un copil mic de tot încă mai are întrebări. Adult priceput să fie care e în stare să citească o poveste de jumătate de pagină într-o oră, când la tot pasul trebuie să țină o adevărată conferință despre câte-n lună și în stele. Apoi copilașul merge la școală, cum se cuvine. Și aproape zilnic vine cu câte o notificare, câte un avertisment, aproape zilnic sună telefonul părintelui, deoarece „deranjează ora de studiu, întreabă vrute și nevrute, nu lasă profesorul să lucreze”. Profesorul vrea să lucreze, să știți. N-are timp să se ocupe de prostii, cum ar fi: de ce anume are ciobanul blond (cu părul ca „spicul grâului”) mustață neagră (ca „pana corbului”).

Așa ceva chiar se poate admira pe stradă la tot pasul... (Încercați să vizualizați imaginea unui astfel de bărbat, chipeș de altfel din cale-afară, și dacă nu vă pufnește râsul, atunci aveți o problemă...) Și pedagogul nici timp nu are să explice conotațiile acestei absurdități aspectuale (făcând referiri la biologie, simbolism, tradiții populare), deoarece programa prevede să își instruiască elevii cu privire la numărul exact în care această baladă minunată (de altfel fiecare variantă conținând acest nonsens biologic) a fost culeasă, de cine, când și unde, în care volum a apărut în redacția cui, și care critic ce anume a scris și în care publicație în legătură cu asta. Eventual – doar ca să fim siguri – se cere ca elevii să învețe pe de rost vreo maximă, împreună cu toate datele biografice ale criticului respectiv, nu care cumva să rămână proști și neinstruiți. Dar cui îi pasă de manifestările și acțiunile vreunui erou din basme sau balade? De ce își respinge fata de împărat mult iubitul Luceafăr, odată ce acesta „coboară în jos... alunecând pe o rază”, când la chemarea „o, dulce-al nopții mele domn, de ce nu vii tu? Vină!” apare un prinț blond, angelic, o frumusețe glacială și melancolică (un „mort frumos cu ochii vii”), și de ce nu e bine nici la a două chemare, adresată „de-al valurilor domn”, când Luceafărul se manifestă într-un trup de „latin lover”, cu păr negru, ochii ca niște „patimi fără saț și pline de-ntuneric”?

Cum se face că pajul, „viclean copil de casă”, de altfel respins și el de două ori („dă-mi pace, fugi departe”), dar care nu pare a fi afectat de acest fapt, ci vorbește cu ea, îi explică ce vrea, îi acceptă (deși nu îi aprobă) gândurile, se alege cu fata până la urmă, deși nici statutul social, nici farmecul lui personal nu justifică acest deznodământ? De ce camera are fereastra-n „colț” și de ce lumina luceafărului se răsfrânge dintr-o oglindă asupra trupului fetei adormite „de suflet să se prindă”?

De unde și cum a ajuns legenda soției zidite pe aceste meleaguri, și de ce a ajuns să fie așa de apreciată, încât să aibă numeroase variante în limba română și maghiară? De ce tocmai pisica neagră aduce ghinion și cum se face că un coșar înseamnă totdeauna contrariul, adică noroc bun?

– Dacă vine vorba, oare știu copii de azi ce-o fi și aia coșar? Ce anume înseamnă cuvintele pe care le folosim la tot pasul, și cum se face că – eventual fără să cunoaștem terminologia științifică – fără metafore, litote, sinecdocă, metonimii nici n-am putea să vorbim?

La școală nu ni se explică de ce poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată” – acum a fost sau n-a fost? De ce prințul se numește Făt Frumos, în timp ce prințesa/fata de împărat de obicei n-are nume, iar dacă are, prenumele ei nu este ceva neobișnuit: Ileana (Cosânzeana)? În timpul orelor de muzică cine se întreabă oare de ce mai toate doinele încep cu foaie verde sau frunză verde – fără să aibă vreo legătură cu restul textului? Poate copii se întreabă, dar cui îi pasă.


Adulții nu au timp să-și bată capul cu prostii din astea. Ca de exemplu de ce se chema dansul „joc” în tradițiile rurale, de ce nu se supăra Vitoria Lipan dacă soțul ei o bătea ori de câte ori veni beat de la crâșmă, cum se face că cei mai mari și renumiți oameni de cultură stăteau dintotdeauna cam prost cu „finanțele”, în timp ce bogătașii înotau/înoată în bani și n-a(vea)u grija zilei de mâine? Și am putea continua cu întrebările până răspoimâine, dar nu la școală!

La școală nu e o idee prea strălucită să pui întrebări ce nu sunt prevăzute în programa oficială. Iar cum elevii nu au acces la o listă aprobată și oficial publicată de ministerul educației, mai devreme sau mai târziu își pierd interesul de a observa și cerceta lucrurile neobișnuite. Căci spiritul de observator și cercetător este binevenit doar dacă îți cade un măr în cap și de aici ai drum liber până la descoperirea și studiul legii gravitației sau dacă aburii încep să miște capacul de pe oală și astfel poți ajunge să fabrici motorul cu aburi.

Orice profesor îți va relata cu lux de amănunte astfel de anecdote din istoria culturii sau științei. Ba în secret se va autocompătimi pentru că nu putea fi martor la un astfel de moment deosebit. Dar nimic, absolut nimic nu justifică iritanta curiozitate a acestui copil, aici și acum, copil care, hai să fim serioși, nu pare chiar un Einstein... (Einstein probabil mergea la școală cu mustață albă, păr vâlvoi și cu limba scoasă, așa cum ne-am obișnuit să ni-l imaginăm...) Și chiar e enervant când copilul începe interminabila serie „de ce”...


De ce are feciorul de împărat stea în frunte, de ce zmeul nu se poate mulțumi să aibă doar un singur cap, cum se face că locuiește într-un castel ce poate fi transformat într-un măr, și de ce într-un măr și nu într-o caisă, și de ce anul din poveste durează doar trei zile și de ce stă regele în prispă sau pridvor, de când au palatele regale așa ceva, și de ce feciorul de împărat e musai neapărat să aibă un cal alb și nu unul negru.

De ce fata de împărat are invariabil păr de aur, de ce mama vitregă a Cenușăresei varsă linte în cenușă, nu fasole vărgată, de ce sunt șapte pitici în poveste, nu cinci sau optsprezece, de ce feciorul de împărat trebuie să treacă pe la Sfânta Vineri și Sfânta Duminică, bătrâne cu abilități magice, și de ce nu are de-a face cu Sfânta Marți? De ce piticii lucrează într-o mină sub pământ, nu la construcția unei fortăreți, să zicem. De ce, de ce, de ce. De ce tatăl lui Hansel și Gretel e tăietor de lemne, nu morar, de ce căsuța vrăjitoarei e din turtă dulce, de ce vrea vrăjitoarea să mănânce copii, de ce nu mănâncă animalele din pădure căsuța din turtă dulce, cum se face că mama vitregă a Albei-ca-Zăpada otrăvește un măr, nu o piersică, de ce se așteaptă piticii ca fiica regelui să lucreze pentru ei când îi oferă casă și masă, de ce-i duce Scufița Roșie vin și cozonac (în alte variante prăjituri) bunicii bolnave, de ce nu-i duce aspirină și supă de pui, de ce stă bunica în pădure și cum se face că lupul nu se trezește când i se taie burta ca bunica și Scufița să poată ieși – teferi și sănătoase – din ea.

De ce este cenușa și zăpada așa de importantă încât Cenușăreasa și Albă-ca-Zăpada să fie denumite cu un derivat al acestor cuvinte, de ce feciorii de împărat nu au nume în aceste basme, de ce se termină orice vrajă la miezul nopții, de ce n-o recunoaște mama vitregă pe Cenușăreasa la bal și de ce trebuie identificată apoi pe baza condurului – fiul regelui nu știe de cine s-a îndrăgostit? N-o recunoaște după chip?

De ce întreabă mama vitregă a Albei-ca-Zăpada oglinda, de ce nu se uită numai să-și dea seama dacă e destul de frumoasă? Și am tot putea continua la nesfârșit. Dar nefericitul elev care are proasta idee să pună aceste întrebări, este dat afară de profesor în general la a treia-patra nedumerire exprimată cu voce tare, încât nici nu se oprește decât în biroul directorului.

Profesorul are dreptate, hai să admitem. Ce-or mai ieși din planul de lecție atât de frumos elaborat, colorat, detaliat, dacă s-o trezi fiecare copil cu tupeul de a bombarda profesorul cu orice întrebare ce-i trece prin cap în legătură cu lecția cică „discutată”? Ar trece o lună cu o singură poveste... mă rog: pe cine interesează că acea singură poveste înțeleasă și asimilată, văzută prin prisma trăirilor personale și filtrată prin personalitatea fiecăruia ar însemna de zece ori mai mult pentru copil ca întreaga colecție de basme pe jumătate digerată și regurgitată la cerere. Ministerul educației nu se ocupă de astfel de detalii. Nici profesorul, care – hai să nu fim nedrepți – nici să vrea, n-ar putea să răspundă la întrebările elevilor, chiar de-o fi să știe toate răspunsurile din prima. Că doar n-are vreme de ele. E constrâns de programă, de inspecții, de regulament. Trebuie să se conformeze – ori are de-a face cu consecințele aferente, care în cazul lui nu s-ar rezuma la niște dorgatorii directoriale sau la o predică părintească.


Pedagogul care înfruntă aceste perspective și se ocupă de satisfacerea curiozității creative din partea copiilor e ori mânat de o pasiune educativă de nestăvilit, ori e prost de-a binelea.

Cei mai mulți copii ies desigur mai mult sau mai puțin neafectați din toată această tărășenie. Nu-i voie să întrebi, mare pagubă. Îți „sufoci” nelămuririle în fașă, ș-atât. Peste zece ani nici să vrei, nu mai poți să-ți înțelegi propriile porniri, darămite pe acelea ale ăluilalt. Care adult se mai minunează de ce se joacă prințesa cu o minge de aur (un glob de aur solid cât o minge n-ar fi chiar o jucărioară mânuită după bunul plac chiar de un om cu o masă musculară ca lumea...), iar dacă o scapă în fântână sau în lac, de ce promite verzi și uscate în disperare, numai s-o primească înapoi? N-are alta? O ucid părinții de n-o recuperează? Care-i treaba? De ce pică mingea într-o fântână într-una dintre versiuni și de ce în lac într-alta? Râul n-ar fi la fel de bun? De ce trebuie să săruți broasca într-o poveste și de ce trebuie s-o dai de perete în cealaltă? De ce pleci în lumea largă în opinci de fier și de ce-i musai să ai merindele în traistă sau desagă, de ce nu-ți cumperi de-ale gurii pe drum?

De ce faci șapte mile dintr-un pas cu cizmele fermecate, ce-i aia o milă când nu-i compasiune și de ce trebuie să-i dai jăratec viu căluțului fermecat să mănânce? De ce are motanul încălțat atâta nevoie de o pereche de cizme, nu de o pălărioară cochetă, verde să zicem? De ce are baba cloanța nasul din fier, de ce se numește babă, ce-i cloanța de altfel, de ce încalecă vrăjitoarele o mătură și nu o lopată de brutărie sau un făraș? De ce se fac vrăji cu o baghetă, nu cu un polonic, cum se face că și prințul pleacă la drum călare și singur-cuc cu traista pe umeri, nu în caleașcă urmată de sute de curteni bine echipați cu valize și genți de călătorie?

De ce trebuie să te dai peste cap să te transformi în altceva, unde este marea cu sarea ce se promite tuturor, de ce se vorbește de picior de plai și gură de rai și nu invers, de ce tocmai lapte și miere curge în râurile și pâraiele din țara făgăduinței și de ce ascultă regele de sfatul cel mai idiot dat de consilierii săi? Și am mai putea continua, umplând paginile a mai multor volume, doar cu întrebările cele mai frecvente și mai la îndemână, dar nu despre asta e vorba aici.

Există desigur copii care primesc răspunsuri dacă tot întreabă. Acasă ori altundeva. Ei sunt cei mai nefericiți apoi la școală: nu se prea împacă cu înghițitul pasiv al informațiilor și cu reproducerea fără crâcneli când se apasă butonul imaginar pe burta lor de profesorul ce-și confundă elevii cu niște casetofoane umanoide... ei stau ca un morman de nefericire cu privirile pierdute în clasă și nu prea au de-a face cu activitatea școlară... s-ar putea să citească sub bancă, joacă șah cu colegul de alături, știu și eu... dar în orice caz vor deveni copii-problemă. Iar pedagogii institutului școlar în cauză nici să moară, nu pricep, de ce nu învață tocmai acest copil când dau de vreunul.

Capacități intelectuale are cu carul, bunăoară, într-atât, încât dacă se decide cumva să participe la oră mai mult decît s-o onoreze cu prezența fizică, ceilalți copii pică din bancă de uimire, ba și proful are de ce să se minuneze. Copilul însă de-abia dacă trece de pericolul corigenței în fiecare semestru și vrea cu tot dinadinsul să meargă în școală profesională. Căci acolo înțelege care-i șpilul și de-o fi să întrebe de ce-i imperios necesar să faci cutare lucru într-un fel anume și nu altcumva, răspunsul nu-i un răcnet de taci din gură și nu deranja ora din nou, ci explicația amicală: de aia, frate, că altminteri acest sașiu te mângâie la o ureche de te trezești la reanimare după o lună și mămica te va recunoaște după buletin.

Vorbe clare, nu? Iar această atitudine de a-ți respecta oful și nelămuririle îi valorează mai mult decât un teanc de diplome de onoare.

Copilul e de altfel o creatură tare interesantă. Atâta timp cât nu-i forțat să învețe ceva „pe de rost”, nici să vrea nu poate repovesti un basm altfel, decât reproducându-l aproape cuvânt cu cuvânt, exact așa cum l-a auzit. Iar dacă se împotmolește, dacă uită un cuvânt, o expresie, se chinuie și se străduiește până-și aduce aminte, degeaba îl zorești să spună mai departe, să treacă peste cuvântul respectiv, să se concentreze asupra ce-i important. În căpșorul lui noțiunile se leagă conform unei logici interioare, nu poate trece așa, cu una cu două, de la o chestie la alta, și nu poate sări peste detalii cărora le-a acordat atenție când le-a auzit.


Memorizarea „pe de rost” în sens adult însă nu-i iese nicicum. Copilul nu poate deosebi lucrurile cu rost și cele fără, pentru el totul trebuie trăit, asimilat, perceput (măcar în gând) – și atunci n-are cum să le uite, devin o parte integrantă a personalității sale, ori trebuie să-i bagi totul pe gât cu forța, să te/îl chinui până face pistrui albastre de atâta efort condensat, iar tot rezultatul tocelii ține o zi-două... apoi uită cu seninătate. Căci această vârstă nu cunoaște liste de ierarhii: există doar două criterii.

Ceva poate fi de importanță majoră, o chestie esențială, ba chiar vitală, imposibil de uitat, ca rezultat al experienței proprii, sau poate fi total lipsit de orice interes, cum nu-l mișcă defel, nu i se adresează, nu-l privește. Pentru un copil construirea unui castel de nisip se compară în însemnătate cu orice ce-i poate afecta viața în profunzime.

Astfel este capabil să învețe „peste noapte” o limbă străină (se știe că efortul conștient, ambițios și performant al unui adult oricât de învățat și de pregătit într-ale filologiei și lingvisticii pălește în comparație cu remarcabilul talent al copiilor de a absorbi orice altă limbă în joacă), și tot astfel este capabil să-și uite chiar și limba maternă tot „peste noapte”, căci este doar interesat să înțeleagă și să se facă înțeles aici și acum. Nu contează prea mult – dacă e să conteze de fel – în ce limbă și în ce forme comunicaționale. Nici un copil nu este șocat de faptul că personajul poveștii vorbește cu animalele. (Păi de ce n-ar vorbi. El însuși pălăvrăgește nu numai cu animalele, dar și cu jucăriile, cu clanța ușii, ba chiar cu solnița de pe masă, până ce lumea adulților reușește în sfârșit să-l convingă că așa ceva nu se face, că poți te poți înțelege doar cu oamenii și numai dacă vorbesc aceeași limbă, preferabil același dialect cu tine! Punct! Nu poți să comunici cu nimeni și nimic altceva de pe fața pământului, ne-am lămurit?!)

Copii sunt în schimb surprinși de faptul că personajul de basm care nu fusese în stare de așa ceva, devine brusc capabil să o facă dacă mănâncă din carnea unui șarpe (de obicei alb, dar de ce anume șarpele musai neapărat să fie alb?) – însă dintr-un motiv anume acest lucru nu-i va prii deloc... ba dimpotrivă, de cele mai multe ori îi cauzează moartea și un alt personaj al poveștii va trebui să-l readucă printre cei vii.


Unde-i adultul care să-și amintească aici de exemplul clasic (prezent și în concepția creștină) al șarpelui care o ademenește pe Eva să mănânce din fructul interzis, și pornând de aici ar fi în stare să deducă regulile logicii interioare determinate (și) de simbolistica șarpelui, de mitul și mitologia morții și de semantica culorii albe? Și cine i-ar putea explica unele chestii de rațiune psihologice legate de aceste idei, ca mai apoi nu doar basmul să fie inteligibil, ci eventual și propria lume internă? Într-atât, încât devenit adult să nu se mai minuneze de ce anume o limbă străină i se pare ușor de învățat, în conformitate cu propria logică interioară, se însușește fără efort, ca și când ar fi ceva de mult știut, de care doar să-și aducă aminte și să reactualizeze ceea ce parcă e numai acoperit de un strat de colb subțire, așternut ușor peste niște amintiri atât de dragi... și de ce o altă limbă i se pare ca de plumb, imposibil de reținut, ba chiar și de pronunțat... încât să-i știe toată gramatica și-n somn, să cunoască un dicționar întreg de cuvinte și expresii, și tot să fie incapabil să lege două propoziții ca lumea. Darămite să se facă înțeles.

Pătrunzând în lumea simbolurilor omul s-ar putea să-și dea seama cam de ce este atras de un domeniu anume de activitate, de ce un anumit tip de oameni i se pare simpatic, cu care să comunice fără restricții, prin cuvinte sau dincolo de ele, și de ce îl ia cu durere de cap numai gândindu-se la un alt tip... cu care i se pare imposibilă orice fel de interacțiune plăcută, orice schimb de idei, fie vorba de orice limbă.

Copilul încă nu clasifică și nu structurează realitatea pe straturi și nivele diferite. Dacă pierde într-un joc, unde-i adultul care să-i înțeleagă abisul de disperare profundă ce-i înghite sufletul? Aspect inteligibil de cei din jur în cazul „unui lucru serios și demn de luat în seamă”, nicidecum în cazul unui simplu joc. Singura problemă (suprimată cu atâta succes de adulți, exilată în subconștient, interzisă din cauza durerii insuportabile) e că această pierdere pentru copilul în cauză este o tragedie cu care nu prea știe să se descurce... În contextul principiului înnăscut „câștigă sau pieri” micuțul suferă una dintre cele mai grave lovituri cu care se poate confrunta la vârsta respectivă, mai ceva ca un adult care-și pierde slujba.


A fi dat afară de la servici nu-ți periclitează existența fizică într-un mod atât de iminent și de incontestabil, nu te face să te simți absolut neajutorat și la cheremul unei sorți necruțătoare... Orice copil suferă enorm dacă un altul primește o singură cireașă mai mult decât i s-a dat lui, indiferent dacă celălalt e de două ori cât el, atât din punct de vedere fizic, cât și ca vârstă. Mâncarea, grija, victoria etc. – în lumea sa înseamnă viață. Orice lipsă, cât de momentană, amenință cu o moarte imediată, oribil de inevitabilă.

Toată lumea se naște egoist sută la sută. Și e normal să fie așa. Un bebeluș este absolut incapabil să supraviețuiască o singură zi fără grija acordată de un adult. Orice necesitate de a sa trebuie satisfăcută de alții. Fiecare zi a sa depinde de cei din jur și de succesul său în a le atrage atenția și a obține de la ei cele necesare pentru a trăi. Nu-și poate permite să piardă un dram de îngrijire, dragoste, consacrare din partea părinților, deoarece orice neglijare i-ar putea diminua șansele la viață și/sau la dezvoltare fizică-psihică-spirituală optimă.

Egocentrismul disperat al existenței dependente de alții îi dictează orice manifestare de gelozie, de furie, orice acces de isterie. Fiecare conflict între cei mici este un adevărat război pentru supraviețuire, de aceea îi considerăm „inocenți”, cu toate că știm mult prea bine că abia dacă există un oponent așa de crud, nemilos și hotărât să facă totul pentru a elimina concurența.

În lumea adulților aceste animozități se manifestă în cu totul alte structuri și forme, dar în grădiniță și în școala elementară copii se atacă fără milă unul pe altul, îi exclud și ridiculizează pe cei mai timizi sau slabi de înger – în timp ce reacționează hipersensibil la orice jignire adresată lor, într-atât, încât orice ofensă, orice problemă nerezolvată la această vârstă poate lăsa urme și sechele nevindecabile pentru tot restul vieții. Copilul este inocent, deoarece orice faptă necruțătoare a sa este dictată de instinctul de supraviețuire, ceea ce nu se prea poate controla la nivel conștient, nici măcar de către un adult.



Copilul nu are scopuri de a profita din punct de vedere material de alții, nu vrea răzbunare în sensul propriu al cuvântului, nu este mânat de intenții secrete. Adultul vrea să provoace durere și savurează suferința celuilalt. Copilul încearcă doar să se asigure că va avea parte de grija care să-i garanteze ziua următoare. Și încearcă acest lucru prin toate mijloacele care-i cad la îndemână.

Oarecum la fel ca în lumea animalelor, unde ni se pare natural ca puiul de cuc să scape de concurență prin îndepărtarea celorlalți pui, pe care-i dă pur și simplu afară din cuib. Nu din răutate, ci din instinct de autoconservare. Găinile nu complotează meschin când nu pot tolera o pasăre de curte care din oareșice motiv nu se integrează perfect. Micuțul din lumea oamenilor poate la fel de puțin să justifice prin cuvinte de ce-l apucă disperarea sau furia nestăvilită dacă un alt copil primise o bucată de prăjitură cu o firimitură mai măricică decât el. Și nici nu contează dacă-i e foame sau nu.

Aceste reacții se pot observa desigur cel mai bine în faza în care diferitele nivele ale eului superior încă nu s-au structurat și distins cu claritate.










Sus