Miercuri, 23 Ianuarie 2019
Miercuri, 23 Ianuarie 2019


Călimară



Romanele traduse în limba maghiară scrise de Doina Ruști fac furori nu în România ci în Budapesta, unde și Lizoanca (Lizoanca tizenegy évesen) și Mâța vinerii (Ártó receptek) sunt în vogă. De luni întregi încerc să fac rost de variantele maghiare, dar deocamdată am în mână un alt roman al lui Doina Ruști, cea cu balonul cu aer (cald) a lui Apor Lukács Szabolcs, care pică din cer între țiganii boierilor din București, cândva în timpul fanariotului Alecu Moruzi.



Citesc și mi se confirmӑ iar și iar cӑ între scriitorii de limbӑ maghiarӑ și cei de limbӑ românӑ prietenia a fost întotdeauna la loc de cinste. Cel care a scris „Un leagӑn pe cer” spune despre Jebeleanu, Ivasiuc și Labiș: „Lui Jebeleanu noi îi zicem Jenő, deși marelui traducător român al lui Petőfi i-ar fi mai pe potrivă Sándor, nume pe care întâmplarea i l-a dăruit însă lui Alexandru Ivasiuc, cu toate că el are o fire mai veselă, — mai luminoasă, în orice caz, decât soarta tinereții sale.[...] Între destinul și firea lui nu mai e acum nici o deosebire, zic gândindu-mă la Labiș, cu care-am golit și eu o cupă-două de vin roșu și nu ne-am urcat niciodată în tramvai, preferând să străbatem pe jos kilometri întregi; cred că a vrut să-l ia tocmai pe acela unul, care l-a respins cu atâta violență, acel unic tramvai asasin...”.



"Poate ați auzit de scriitorul extrem de controversat din Ardeal Wass Albert. De fapt se zice că a și fost condamnat la moarte după al doilea război mondial pentru crime de război. Oricum, eu nu despre asta voiam să scriu. Cam acum șapte ani am citit un roman al acestui scriitor intitulat „Lângă Scaunul Domnului”. Este o carte absolut mirifică pe care o recomand tuturor. Vă zic sincer că mi-a captat atenția atât de tare încât zile întregi nu mă puteam gândi la nimic altceva" - scrie Laura Badea.



Diriginte i-a fost pe perioada colegiului profesorul Kincs Gyula, care peste câțiva ani va deveni director al acestuia. În clasa sa Iuliu Maniu a fost printre elevii model, unul dintre cei pasionați mai ales de lecturi și desen. Stăpânind bine limba maghiară, era un participant activ la dezbaterile cercului de creație și literatură, unde colegii l-au ales în funcția de secretar al cercului. A fost printre primii trei premianți ai clasei, ceea ce ne ajută să ne facem o părere despre seriozitatea cu care aborda instruirea.



Sunt multe motive pentru care îți poate plăcea cartea asta (eu o am în traducerea Luciei Nasta și a lui H. Gramescu, prefațată de Nicolae Balotă) dar mie îmi place să cred că-mi oferă senzația de bonomie a autorului. Tonul liniștit al relatării te poartă pe nesimțite prin locuri descrise minuțios și te surprinde cu sclipiri de spirit. Multe sunt paginile din care sunt tentat să citez pentru că povestea este condusă cu măiestrie încât să mențină tensiunea motivațională, să fascineze prin detaliile fiecărui tablou și să provoace delicioase interpretări ale unor situații și întâmplări.



În noaptea de Revelion l-a întrebat: ”Rajna,…tu ai să mă scoți de aici? – Eu.– Voi fi greu de cărat. – Nu-i bai.” Peste câteva ore a vorbit din nou. ”Apoi…Din marele roman nu va mai fi nimic. Deși …e scris. Aici, înăuntru, înțelegi. Numai că…degeaba…știi și tu, degeaba”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. În zorii zilei de 1 ianuarie deja era mort!



Groful își ține promisiunea și tot satul participӑ la festin. Prea târziu pentru János, dupӑ atât de mult „post”, nu poate mânca ce i se oferӑ. Omul sӑrac „se saturӑ cu zeama. Când sӑ vinӑ rândul cӑrnii, s-a isprӑvit cu el. Carnea o înfulecӑ alții”.




Sus