Holbându-mã la orbirea justiției în „Spectatorul condamnat la moarte"
Holbându-mã la orbirea justiției în Spectatorul condamnat la moarte

1. „Bã doctore (mãi dragã), așa crezi tu cã se construiește comunismul?”

Mã întreb câți se mai gândesc azi la posibilitatea de a fi luați pe sus, inculpați pe baza culorii ochilor și a vestimentației, pentru o vinovãție ticluitã de cãtre un procuror dezlãnțuit, secondat și ghidat de un apãrãtor din oficiu, iar în cele din urmã condamnați la moarte de un judecãtor cu chipiu de comisar politic, aservit „cauzei” pânã-n mãduva oaselor și totul sã decurgã pe baza declarațiilor smulse unor amãrâți fie prea speriați, fie prea plini de ei. Cred cã nimeni, fiindcã ne-am deprins a ne raporta la conceptul de libertate, rezumat prin sintagma „lipsa constrângerilor”.

Asta este situația. De când am început sã „ne confruntãm doar cu decizii personale”, pentru cã astfel definește Karl Popper societatea deschisã, ne scapã din vedere faptul cã pânã nu demult ne zvârcoleam în totalitarism, unde distanța dintre stat și societate era inexistentã, partidul unic strecurându-se în viața cetãțeanului și cã este posibil ca încã și azi sã mai fim tributari acelei democrații originale și zâmbãrețe, ce ne-a fost servitã ca desert la salamul de soia. și când scriu asta, scuip în sân …

Recunosc cã nici eu nu m-am gândit vreodatã la o asemenea posibilitate, deși jumãtate din existențã mi-am trãit-o în „comunismul de omenie”. Am fost și eu înjurat în timp ce-mi „serveam patria” în Armata lui Berilã; au urlat la mine, cât i-au ținut rãrunchii, diverși directori cu înalte studii la ștefan Gheorghiu (facultatea de proști): „Bã doctore (mãi dragã), așa crezi tu cã se construiește comunismul? Ha bã? Ești destituit. Nu mai ai ce cãuta în agricultura socialistã de stat”; de vreo câteva ori am fost amenințat de politruci beți, pentru greșeli minore, nici mãcar contravenții, în maniera: „Bã! Ia vezi cã aduc procurorul sã-ți punã cãtușele”.

Din fericire, toate s-au dovedit rãcnete-n vânt ale unor vãtafi înebuniți de spaima de a le scãpa ciolanul cel unsuros, pe care toți cei aflați în situația mea ne deprinseserãm sã-i mințim cu seninãtate, iar apoi, în timp ce ne burdușeam buzunarele cu ce gãseam prin Câmpul Domnului, sã râdem pe înfundate – „lasã sã urle, cã doar ei aud”.

        Goya. Somnul rațiunii naște monștri”. Asociație liberã. Liberã interpretare?

Eu cred cã am avut mare noroc, atât datoritã firii mele tranșante, cât mai ales datoritã faptului cã m-am nãscut suficient de târziu pentru a scãpa nepãtruns de acea fricã animalicã pe care o amintea tatãl meu, povestind despre anii 50-60 ai secolului trecut:

 „De atunci a început sã se înfiripe frica în sufletul meu. Sentimentul de teamã cu care m-am confruntat în anii de început ai totalitarismului, când aceasta a fost instituționalizatã ca armã a dictaturii și a luptei de clasã, avea sã conducã la o anumitã structurare a personalitãții care mã va marca toatã viața. Conform sloganului cine nu e cu noi e împotriva noastrã, nu era admis pluralismul politic, iar diferența de opinii era cotatã drept reacționarism și tratatã ca atare. Nu era o practicã inventatã de comuniști …”.

De la 27 de ani îmi duc existența „dedându-mã” la nevisate libertãți și fiindcã în majoritatea timpului m-am preocupat mai ales de ziua ce va urma, am lãsat-o mai moale cu reflecțiile despre trecut. Așa s-au scurs anii, zi dupã zi, pânã în sâmbãta ce tocmai a trecut, când printr-un joc al întâmplãrii, m-am trezit martor în procesul „Spectatorului condamnat la moarte”.

2. Spectatorul condamnat la moarte

De multã vreme doream sã vãd piesa lui Matei Vișniec Spectatorul condamnat la moarte și se pare cã sosise momentul. Citisem despre aceastã piesã cã ar fi „o parodie amarã la adresa justiției de tip stalinist. O instanțã neîndurãtoare, care nu ține seama de nevinovãția celui acuzat, astfel încât orice nevinovat poate deveni victimã, descoperindu-i-se greșeli, acolo unde ele nu existã. Astfel, procesul unui criminal ascunde, de fapt, punerea sub judecatã a publicului.

Spectatorul este vinovat pentru cã rãmâne impasibil în fața propunerii regizorului, actorilor și, în ultimã instanțã, a autorului”. Urmãrind însã spectacolul și devenind parte a sa, așa cum mi s-a întâmplat mie, pricepi cã un astfel de proces nu constituie apanajul strict al stalinismului, pentru cã oriunde și oricând, atunci când justiția devine o unealtã, se pot înâlni astfel de situații.

Da …, unii au fost condamnați doar pentru cã le-au arãtat semenilor cã Pãmântul se învârtește, altul pentru cã a scris „Versetele satanice” și mulțimi fãrã numãr au dispãrut strivite sub greutatea sentințelor arbitrare și colective, date pe criterii precum rasa, etnia, convingerile sau originea vinovaților fãrã vinã.

          Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Intrând în mica salã a studioului „Art Club”, spectatorii s-au așezat care pe unde au apucat, umplând pânã la refuz tot ceea ce nu reprezenta spațiu de joc, sub privirea de cerber și în admonestãrile avocatului acuzãrii. Publicul era peste tot. Pe platforma încropitã în fundul încãperii se îngrãmãdiserã o seamã dintre ei, ținând nasuʼn pãmânt și evitând privirea de hultan a acuzatorului, de teamã ca nu cumva sã-i ia la ochi. În scurt timp însã, în clipa în care le-a fost înfãțișat acuzatul pentru care se ceruse pedeapsa capitalã încã înainte sã fi fost ghicit, acolo sus pe stinghii, au devenit precum montagnárzii* din vremea Terorii.

            Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Procesul a început printr-o halucinantã pledoarie a avocatului acuzãrii care cerea cu o vehemențã ce l-a adus în stare de leșin, nici mai mult, nici mai puțin, decât condamnarea la moarte a unui criminal ipotetic. Rând pe rând, judecãtorul, grefiera și chiar apãrãtorul ce s-a ivit cu o oarecare întrziere, au înfierat abominabila faptã ce nu avusese loc și pe monstrul capabil a o fãptui. Diverși martori, unul mai nãtâng și mai timorat decât celãlalt dar care, pe mãsurã ce erau bãgați în seamã și li se indica ce sã declare, se ascuțeau ca lupta de clasã și-l înfierau cu fervoare pe fãptuitorul cãruia de acum i se cunoșteau pãnã și cele mai mãrunte detalii fizionomice și comportamentale, deși el ca persoanã continua sã fie unul dintre spectatori.

Apoi, printr-un raționament elucubrant și argumentat într-o manierã inegalabilã, nici mãcar de aberațiile lui Lombroso* …, criminalul înnãscut, ce semãna ca douã picãturi de apã cu strãmoșii sãi criminali, cãrora le-a pãstrat caracteristicile fizice – veritabile stigmate – a fost identificat în persoana spectatorului de pe scaunul cu numãrul 52. Ce noroc cã mai existã și oameni de bine și fãrã de rușine, atenți la detalii, fiindcã noi, aștialalți, neluminații, l-am fi considerat pe tânãrul îmbujorat, ce ne privea uimit și fãrã a crâcni, o persoanã de-a dreptul candidã, incapabilã sã fãptuiascã o atare neleguire.

          Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Dar desigur, dupã ce ni s-a explicat în amãnunt și ni s-a repetat pe diverse tonalitãți (megafonul maoist), ne-am zis cã „o fi fãcut el cu siguranțã ceva, cã nu de pomanã e judecat”. Ce importanțã mai avea faptul cã nelegitul demascat ce-și ținea brațele încrucișate cu resemnare și privea peste mulțime prin niște lentile aburite, n-a scos niciun cuvânt în tot timpul cât a mai durat mascarada? Fusese condamnat deja în pledoaria de deschidere. Greu moment, vorba ãlora: „Dar pentru aia domnule, infect caracter, abjectã creaturã rãufãcãtorul ãsta. Sã nu recunoascã el domnule, nici în ruptul capului. Așaaa…, ca sã fie bine pentru toatã lumea”.

3. E simplu sã condamni la moarte pe cineva,

dar ce te faci dacã respectivul încremenit în aceeași resemnare, refuzã sã se sinucidã și toți cei la care apelezi, oferindu-le „cinstea” de a apãsa pe trãgaci, se eschiveazã din varii motive? Tragi tu, cel care l-ai condamnat? În niciun caz, e sub demnitatea ta și de indignare îți scapã pistolul din mãnã. E mult mai înțelept și desigur mai democratic, sã obții mai mult decât consimțãmântul tacit al celor prezenți, pentru cã altfel cine te va mai crede peste ceva timp cã sentința a emanat de la masele cu înaltã conștiințã revoluționarã.

Autodafé Velasquez. Ceremonie în cursul cãreia cei condamnați de inchiziție
pentru erezie erau puși sã revinã la credința pãrãsitã; ardere pe rug la
care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici;
acțiune care duce la distrugerea prin foc. Liberã asociație.Liberã interpretare?

Cu siguranțã, acesta este motivul pentru care, pe neașteptate, am fost sãltat de pe locșorul meu cãlduț, și transformat cât ai clipi din ochi din spectator în Martorul nr. 5 (un spectator din salã). Pânã sã mã dumiresc, eram cocoțat pe un podium, cu douã becuri orbitoare proptite în ochi, iar acuzatorul și asistentul sãu – avocatul apãrãrii mã supuneau unui tir încrucișat:

Avocatul acuzãrii (cu simulatã bunãvoințã): Numele, prenumele, ocupația?
Martorul nr. 5 (tãrãgãnând): Suuunt veterinar …
Avocatul acuzãrii (vizibil iritat): Ce crezi dumneata cã aici rãspunzi doar la ce ai chef? Numele și prenumele!!!
Martorul nr. 5 (cu promptitudine): Borbil Septimiu!
Avocatul acuzãrii: Cu „r” sau cu „l”?
Martorul nr. 5: Cu „l”.
Avocatul acuzãrii (cãtre avocatul apãrãrii; trãgând cu nesaț din tigarã): Suficient. Ia-l tu în primire!
Avocatul apãrãrii (cu o bonomie studiatã, dar rãstit la finalul interogației): Domnule Borbil … te-ai distrat copios în seara asta. Te-am vãzut! Ai venit singur sau cu soția?

Preț de jumãtate de minut, în salã s-a așternut liniștea. Mã uitam la cei doi cerberi ce se sloboziserã asupra mea, apoi la restul completului și la publicul ce tânjea dupã o nouã victimã, dar în tot acest interval, cu coada ochiului, îmi urmãream soața. Eeei, ce „autodafé”* m-ar fi așteptat acasã, dacã datoritã limbuției mele, s-ar fi trezit alãturi de mine pe podium, printre cești de cafea pe jumãtate golite, în fum de țigarã și damf de mici … Așa cã am fost laconic și am mințit cu seninãtate, ca pe vremuri.

Martorul nr. 5: Singur.
Avocatul apãrãrii (mieros): Domnule Borbil ești om cu școalã, așa cã eu te rog frumos, așaaa, uitându-te în ochii mei ca în ochii unui unui bou, sã ne spui ce pãrere ai dumneata despre ceea ce se întâmplã în aceastã încãpere?

M-a întrebat și mi-a întins micofonul. Din nou privesc spre nevastã cu coada ochiului, apoi îmi rotesc ochii prin salã și îmi dreg glasul, încercând sã trag de timp. În tot acest interval, îmi munceam mintea ce sã-i zic ca sã scap basma curatã. Sã trag o înjurãturã ca tot românul când nu are rãspuns? Nu era cazul. Sã-i zic cã în urmã cu vreo 25 de ani vãzusem ceva la fel de frumos, la televizor? Poate cã era locul și/sau cazul, dar nu eram convins cã-i sunt pe plac. Sã dau vina pe unguri? știți, aștia-s de vinã pentru orice, dar mai bine nu mã bag.

                    Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Sã mã apuc sã urlu din toți bojocii „combat cu mânie proletarã”? S-ar fi putut gândi cã fac mișto de el. Dar și de aceastã datã, am avut noroc. M-a salvat pornirea ancestralã ce-l îndemnã pe român, ca în momentele de restriște, sã rãspundã și cu da și cu nu. Prin urmare, preț de o secundã, l-am privit în ochi pe apãrãtorul-anchetator și i-am rãspuns fãrã sã clipesc.

Martorul nr. 5: Dumnevoastrã domnule avocat, nu aveți ochii limpezi și umezi ….
Avocatul apãrãrii (siderat, rumoare în salã): Io pe ãsta nu-l mai întreb nimic. Descoase-l tu, colega!
Avocatul acuzãrii (potolit): Deci, domnule Borbil de ce vã aflați aici?
Martorul nr. 5 (precaut): Pããi, ca sã mai înțeleg câte ceva despre mersul justiției celei oarbe…
Avocatul acuzãrii (domol): și ce ați înțeles?
Martorul nr. 5 (cu silã): Mi-am reamintit – oricine, oriunde și oricând poate fi acuzat și condamnat în mod cu totul arbitrar, cu acordul tacit dacã nu cu concursul semenilor.
Avocatul acuzãrii: Multumesc, luați loc.

Se pare cã am avut trecere, pentru cã nici nu mã așezasem bine, cã m-am pomenit în fața mea cu regizorul în carne și oase, purtând pe sub surtuc un rolling pentru care Teodor Brateș, cu siguranțã, l-ar fi pizmuit. Mi-a strâns mâna îndelung, mulțumindu-mi în cel mai ales mod pentru aportul pe care mi l-am adus la salvgardarea justiției, nepermițând sã-i fie întinate valorile.



                       Teodor Brateș „amfitrionul” Revoluției din 1989 de la TVR

Apoi, plutind ca un spectru peste maldãrele de dosare de urmãrire penalã, rãspândite prin încãpere, i-a adunat grãmadã pe toți cei care cu câteva minute înainte împãrțiserã dreptatea. În primul moment m-am priceput nimic din ceea ce se întâmpla. Declarațiile și autocriticile curgeau una dupã alta, într-un ritm amețitor. Apoi m-am dezmeticit. Era imperios necesar, fiindcã afarã se adunaserã mulțimi de oameni și fiecare dorea sã declare câte ceva. Din când în când, câte unul se strecura în salã și declara…

…dar pentru ca totul sã se schimbe și toate sã rãmânã neschimbate (ca sã-l parafrazez pe Lampedusa*) se impunea gãsirea unui vinovat pentru cele întâmplate, dar și pentru cele ce vor urma și nimeni nu era mai potrivit acestui scop decât însuși autorul piesei. Acesta a fost târât în salã, cu un sac tras pe cap, în izmene, desculț și înlãnțuit, fiind aruncat oarbei justiții. Aceiași cãlãi și aceeași resemnare … dar fiindcã totul se schimbase între timp, nefericitulul a fost interogat în baia de alãturi. Printre icnituri, gemete, urlete, bufnituri și sudãlmi, la un moment dat, îl aud pe avocatul apãrãrii strigând cu nãduf: „unde-i veterinarul ãla”? Fulgerãtor, mi-au trecut prin minte cuvintele lui Lenin: „Dacã nu știi, te învãțãm; dacã nu poți, te ajutãm; iar dacã nu vrei, te obligãm”… Sã fie asta chintesența justiției? Sincer, mi-a fost teamã sã întreb.

            Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Cumva, cumva am scãpat nevãtãmat și în vreme ce mã îmbulzeam spre ieșire, priveam atent în jur. De pe podea mã fixau sute de fețe, fotografiate din fațã, profil, semiprofil, ale unor destine zdrobite. Pe mese erau rãspândite în devãlmãșie broșuri despre munca de partid, un bust a lui Marx, înconjurat de sticle de bere trezitã, resturi de mici și nenumãrate chiștoace. Trecând pe lângã statuia justiției care dintr-o țâțã ciobitã înregistra tot ce mișca în încãpere, am zãrit pe masa apãrãtorului, alãturi de nagan-ul (наган) trântit neglijent peste un box, câteva rânduri scrijelite în spaniolã. Nefiind vorba despre cunoscutul „El sueño de la razón produce monstruos” m-am gândit cã sunt citate din Dolores Ibárruri, Fidel Castro sau poate Walter Roman. Apoi am pãșit în stradã.

                                                                              ***
Cam asta a fost tot – o minunatã și instructivã întâmplare, cu un mesaj ce a mișcsat într-o asemenea mãsurã sufletul unei fete de vreo douãzeci de ani, neaburitã încã de emanații, încât la sfârșit, ochii îi erau împãienjeniți de lacrimi.

Felicitãri celor ce, cu adevãrat, ne-au adus Luminã!!

Note*:

• montagnárd . membru al partidului cu vederi radicale, care ocupa partea cea mai înaltã a sãlii în care se țineau ședințele Convențiunii în timpul Revoluției burgheze din Franța (1789)
• Lombroso Întemeietorul școlii de antropologie criminalã. Autor al teoriei „infractorului înnãscut”, care poate fi recunoscut dupã anumite „stigmate” anatomice, fiziologice și patologice, azi pusã la îndoialã
• Autodafé Ceremonie în cursul cãreia cei condamnați de inchiziție pentru erezie erau puși sã revinã la credința pãrãsitã; ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici; acțiune care duce la distrugerea prin foc.