Grãdina Csiky  din Gheorgheni (Gyergyószentmiklós) – „pãdurea este a celor care o carã”?
Grãdina Csiky din Gheorgheni (Gyergyószentmiklós) – „pãdurea este a celor care o carã”?

Grãdina Csiky din Gheorgheni cu greu se mai poate numi grãdinã, deoarece numai pe alocuri are gard. Probabil și porțiunile de gard au ajuns lemn de foc în sobele unor oameni mai mult sau mai puțin nevoiași, precum au ajuns și unii dintre arborii rari din colecția dendrologicã a regretatului doctor Csiky, fondatorul renumitei grãdini. Deunãzi poliția localã din oraș a depistat în curtea unui cetãțean trei cãruțe de bușteni proveniți din respectiva grãdinã.

Citind despre întâmplarea de la Gheorgheni mi-am adus aminte de un interesant studiu, semnat de cercetãtori în domeniul silvic, în care autorii afirmau nici mai mult nici mai puțin cã în accepțiunea comunitãților rurale „pãdurea este a celor care o carã”.

Proprietatea privatã – fie ea proprietatea unor oameni, familii sau proprietate comunitarã, precum sunt composesoratele – deci nu a fost chiar așa de sfîntã, precum se dorește a fi în accepțiunea liberalã, normele interne ale comunitãții au permis tãierea lemneleor pentru satisfacerea necesitãților proprii: lemn de foc pentru nevoiași, bãtrãni, lemn de construcție pentru tinerii cãsãtoriți sau pentru reconstrucția unor locuințe afectate de calamitãți, dar nu acceptau tãierea lemnelor în scop comercial. Cei care nu se supuneau acestor norme, au fost sancționați de comunitate.

Apoi a urmat perioada comunismului, când lozinca a fost: totul este al poporului, mai bine zis al clasei muncitoare de la oraș și de la sate. Iar poporul, clasa muncitoare a considerat cã nu-i pãcat sã duci acasã, sã te înfrupți din ce-i al tãu. Și așa a cãrat acasã îngrijitorul de la CAP laptele muls, muncitorul de la fabricã pulovãrul, șurubul, sau piesa care „tot va fi bunã la ceva”, vopseaua din atelier. Și arborii din pãdure.

Dupã revoluția – sau ce-o fi fost – din 1989, cu întârzieri, vrând/nevrând – mai degrabã nevrând – a pornit și procesul de retrocedare a proprietãților, și o parte din ce a fost în proprietatea poporului, adicã a nimãnui, dar pe care fiecare o știa a sa și așa și se raporta la ea, a trecut încet în proprietate privatã. În acest timp de rãscruce au început cu adevãrat sã care pãdurea, iar cãratul pãdurii s-a transformat din sport național de masã în sport de elitã accesibil doar câtorva persoane privilegiate. Și aceastã transformare a avut diferite etape: la început cãrau mai mulți dar cantitãțile erau mai mici, acum carã mai puțini, dar în cantitãți industriale.

Mai nou defrișãrile masive se pun în cârca firmelor multinaționale care lucreazã pe la noi, cu toate cã pãdurile sunt tãiate și lemnul este vândut lor de cãtre altcineva. Chiar dacã este vândut mult sub preț, afacerea renteazã, fiindcã e vorba de cantitãți mari.

Deci „cãratul lemnelor” din pãdure s-a transformat într-o veritabilã industrie, având o infrastructurã bine pusã la punct de la postata din pãdure pânã la poarta fabricii de prelucrare. Am vaga bãnuialã cã aceastã industrie nu s-ar fi putut dezvolta fãrã știrea unor reprezentanți „binevoitori” ai autoritãților cu competențe în domeniu, care au închis ochii asupra celor întâmplate. Nu cred cã aceastã industrie ar fi funcționat mai bine de un sfert de secol fãrã ca reprezentanții acestor autoritãți sã nu știe cine sunt bãgați pãnã la degetul mare, pãnã la cot, pãnã la brâu sau pãnã peste cap în biznisul cu lemne.

Dacã o ținem tot așa, furatul lemnelor se va termina odatã cu defrișarea ultimului arbore. Iar proprietarii de drept vor avea pãdurile proprii în folosul propriu dacã își planteazã și cresc singuri pãduri pe terenurile redobândite, dar rase de pãduri.

Deci cele întâmplate în grãdina Csiky din Gheorgheni aratã mai mult a „cãratul” acceptat de comunitate din considerente sociale. Pãcat cã statul – prin reprezentanții sãi – nu are grijã de grãdina aflatã în proprietatea lui, arborii rari sfãrșesc în sobele unor oameni nevoiași. Gardul din jurul grãdinii a marcat cândva limitele proprietãții. Nemaiexistând aceste limite, lipsește și respectul, intangibilitatea proprietãții private.