Gelu și Ildikó – rãsãrit și apus de soare în România

Gelu și Ildikó – rãsãrit și apus de soare în România

Am plâns. Mult și necontrolat. Cu furie. Din neputințã și disperare cã nu pot sã ajut pe cât îmi doresc. Cu certitudinea cã am ratat de mult șansa de a fi oameni, de a avea spatele drept, de a putea sã ne privim în oglindã. Cu spaima cã nu vom putea sã ne trezim dimineața normali, dupã vise și coșmaruri cu cei care au murit ca proștii în zilele din decembrie 1989 sau în zilele de dupã, în bãtãile luate de bâtelor minerilor.

Cu siguranța cã suntem lași, cã reprezentãm o generație ratatã, care nu are ce sã rãspundã reproșurilor nepoților ce ne vor judeca cã am lãsat niște mafioți fãrã scrupule sã le ucidã viitorul. Doamne! Ce am fãcut cu 25 de ani din istoria noastrã?

Câteva zile am fost plecatã într-un alt oraș, pentru niște analize speciale. și, în timpul liber, mi-am ajutat rudele care m-au cazat cu amabilitate și dragoste sã își caute o casã.

– Hai cu noi, te rugãm! Tu știi sã vobești cu oamenii și, mai cu seamã, sã te uiți dacã au actele corecte și legale.
– Ce v-a venit sã vã mutați de la bloc în afara orașului?
– Ne-am sãturat de aglomerație. Vrem aer, o floare, un cãțel alergând prin curte. Chiar dacã e mai departe de oraș, nu conteazã. Satele din jur sunt la o azvârliturã de bãț de oraș, se poate face lejer naveta.

Puteam sã refuz când ei au fost atât de ospitalieri cu mine?! Nu, nu puteam. și-mi fãcea plãcere sã-i ajut. Așa cã m-am transformat în agent imobiliar și am luat-o împreunã cu ei la picior din casã în casã, în toate satele de jur-împrejurul orașului. Am vãzut de toate. Unele imobile vai de mama lor! Mici, din paiantã, cu un preț care nu justifica valoarea proprietãții.

 

În alte locuri, însã, am gãsit adevãrate cartiere cu case noi, minunate, frumoase, cu un teren generos dar cu mult prea scumpe fațã de bugetul pe care-l aveau oamenii mei dragi, ce voiau sã cumpere. Într-un final s-au oprit la o casã micuțã, cochetã, construitã pe o palmã de pãmânt.

– Probabil cã asta va fi aleasa, mi-a spus varã-mea. E micuțã dar spațiile sunt bine dozate. Iar prețul e foarte bun, ne mai rãmân chiar și ceva bani din vânzarea apartamentului.
– și de ce nu le-ați spus cã o vreți?
– Pãi…, am zis cu Mihai cã ne vom hotãrî numai dupã ce vedem cât mai multe.
– Dar de cea pe care am vãzut-o asearã, ce spuneți? Mie mi s-a pãrut un vis.
– Da, e un vis. Dar nu un vis pentru noi. Cer mai mult decât putem noi da. Cu toate cã meritã prețul.

Casa despre care vorbeam era una pe care mi-aș fi dorit-o și eu, dacã ar fi fost sã cumpãr. Amplasatã pe un teren de 500 de metri, se vedea cã nu fusese construitã pentru vânzare. Proprietarii, doi tineri admirabili, harnici și întreprinzãtori. Au muncit pe brânci sã își facã o cãsuțã, sã-și creascã copiii departe de agitația orașului. Clãdirea, un parter și mansardã înaltã, era frumoasã și îngrijitã, o minune aranjatã de mâna a doi gospodari.

Ea, unguroiacã, o fatã finuțã, cu trãsãturi angelice, slãbuțã și delicatã. A fost nevoitã sã se lase de serviciu, cu trei copii era mult mai economic sã stea acasã și sã aibã grijã de ei, decât sã angajeze o bonã. În plus, nici o bonã nu poate asigura dragostea maternã”, mi-a spus tânãra de nici 35 de ani, vorbind perfect românește. El, român, un bãrbat de 40 de ani, cu tâmple argintii. Mi s-a pãrut cã are ochii triști.

Copiii? Dincolo de ușã ne-au zâmbit trei minuni. Doi bãieți gemeni de cinci și o fatã de 13 ani. Fata, o frumusețe mijind a adolescențã dar cu obrajii roșii, încã mirosind a copilãrie. Înaltã, luase de la mamã albastrul ochilor și genele lungi iar de la tatã cele douã gropițe din obraji și pãrul negru ca ananosul, pe care-l avea împletit în douã cozi groase, rãsucite la capete în cârlionți.

Cât despre bãieți! Doi gemeni adorabili cu ochi cãprui, mari și umezi, care ne-au zâmbit de cum ne-au vãzut, primindu-ne cu brațele deschise, ca pe niște musafiri dragi, și cu un râs zglobiu în glas. Fãrã sã știe, în naivitatea vârstei lor fericite, cã suntem veniți sã le prețãluim casa, voiau sã se joace cu noi și sã ne spunã poezii frumoase pe care le învãțaserã la grãdinițã. Toți membrii familiei știau sã vorbeascã și în românã și în maghiarã.

– Eu am vorbit cu ei numai în maghiarã iar soțul numai în românã. Acum, toți se descurcã în ambele limbi, chiar și bãieții, ne-a explicat, mândrã, Ildikó.

I-am întrebat de ce vând. Mi se pãrea absurd sã vinzi o casã atât de frumoasã. Era construitã cu gust, fiecare detaliu fiind bine gândit, fãrã spații libere sau inutile dar fãrã a fi înghesuitã. Respirai în casa lor iar casa parcã respira libertate odatã cu tine. Bãrbatul, simțind sinceritatea întrebãrii mele, mi-a povestit nefericirea prin care treceau, motivul pentru care trebuiau sã se despartã de locuințã.

Zece ani s-a chinuit sã munceascã în construcții în alte țãri, trãind în camere înghesuite și mizere, mâncând te miri ce. Acasã Ildikó îl aștepta rãbdãtoare, iubindu-l la fel ca în prima clipã în care se se îndrãgostiserã unul de celãlalt. Fetița a venit pe lume când Gelu încã umbla pe coclauri, crescutã aproape numai de mamã, ținutã în brațe de un tatã absent, în scurtele concedii când venea acasã.

Ildikó n-a vrut sã plece din țarã. Pãrinții îi erau bãtrâni și bolnavi iar ea era unica fiicã. Trebuia sã aibã grijã și de ei. Gelu a înțeles-o dar și-a jurat cã alt copil nu avea sã mai creascã departe de el, așa cum crescuse fata. și-a strâns bãnuț cu bãnuț, strângând din dinți, cu gândul sã înceapã în țarã o micã afacere. Ceva bani a reușit sã punã deoparte însã a avut și ghinion. A ajuns acasã cu un picior beteag, cãzuse peste el o bucatã de fier beton. șchiopãta.

   

Ildikó a chiuit și pe românește și pe ungurește când Gelu a anunțat-o cã nu mai pleacã. Nu-i pãsa cã șchioapãtã, era viu, acasã, lângã ea. Gelu și-a deschis o firmã de distribuție materiale electrice, lucruri strict necesare atât într-o clãdire nouã dar și într-una veche: prize, cabluri și alte mãrunțișuri. Le-a mers bine o perioadã. Așa a apãrut casa visurilor și nãzdrãvanii de bãieți.

Fetița avea camera ei, bãieții împãrțeau un alt dormitor iar pãrinții aveau intimitate într-o altã camerã. Baia de la etaj era una singurã, însã le ajungea. La parter Gelu construise un living intim, cu un șemineu într-un colț, în jurul cãruia se înghesuiau cinci fotolii, câte unul pentru fiecare membru al familiei, mai mare sau mai mititel.

Parterul era fermecãtor, cu spații deschise. Din hol, în dreapta zãreai livingul, în fațã era o altã baie iar în stânga se deschidea un loc spațios de luat masa și o bucãtãrie, separatã cu un zid tip bar. Din locul în care luai masa ieșeai pe o teresã, construitã din bârne groase, în stil rustic, unde se jucau copiii în zilele cu soare. Grãdina era aranjatã minimalist, cu multe tufe veșnic verzi.

Banii strânși de Gelu nu le-au ajuns. A fost nevoie de un credit. Firma avea nevoie de o mașinã de transport iar casa trebuia terminatã și utilatã. L-au luat, fãrã sã clipeascã. În fond capitalismul s-a construit pe structura creditelor”, i-a spus soției temãtoare, soțul umblat prin lumea largã, care visa și noaptea cum avea sã le fie casa. Ce ar fi putut sã spunã Ildikó?!

Nimic, s-a bucurat ca un copil, avea încredere în bãrbatul care îi era iubit, soț și prieten. Iar desenele lui, despre cum avea sã arate la sfârșit casa, camera copiilor, grãdina, o fãceau sã viseze cu ochii deschiși.

Când construcția a fost aproape gata, au venit și bãieții. Un dar dumnezeiesc. Cât avusese numai fata, Ildikó se descurcase sã lucreze dar venirea nãzdrãvanilor, ambii odatã, ca niște feți – frumoși, transformați pentru o vreme în gâgâlici aidoma la chip, le-a schimbat gândirea. Ildiko a renunțat la slujbã ca sã aibã grijã de cei mici, sã stea de vorbã cu fata devenitã dintr-o datã mare, o adolescentã care avea nevoie de sfaturi.

   

– Ca sã nu fie cu supãrare, pe unul l-am numit Gheorghe ¬– pe românește – iar pe celãlalt György – pe ungurește – , mi-a spus Ildikó. Îl alintãm Geo și Gio, mai mult ca sã-i deosebim unul de celãlalt.

– și fata?, am întrebat curioasã.
– Are douã nume, unul unguresc, unul românesc.

Au mai trecut niște ani de la nașterea bãieților. Totul pãrea normal, chiar dacã era tare greu. Gelu se zbãtea cu firma, vrând sã dovedeascã cã se poate rãzbi și cu o afacere cinstitã, dând facturã și chitanțã pentru fiecare capãt de ațã. Era mulțumit, putea sã-și plãteascã ratele și sã asigure familiei strictul necesar. Nu trãiau în lux însã nici în sãrãcie.

Apoi a venit blestemata de crizã. Sau ceva ce li s-a spus cã ar fi crizã. și toate visele lor s-au destrãmat, an dupã an, pânã când n-au mai știut ce sã facã.
– Inițial n-am crezut cã va fi atât de rãu, mi-a spus Gelu. Poate dacã am fi știut, n-am mai fi construit casa. Sau nu fãceam bãieții.
– Sã nu spuneți asta!, l-am contrazis. Ei sunt adevãrata voastrã avere.
– Da, numai cã… Cum o sã le rãspundem când ne vor judeca?, m-a întrebat cu obidã bãrbatul. N-am fost în stare sã le oferim o casã. Sau am fost dar numai pentru o perioadã. Vindem, ca sã nu fim nevoiți sã ne vândã banca, la mult sub prețul cât valoreazã.

Am plecat cu un cuțit în inimã, rãsucit dureros cu fiecare cuvânt pe care mi-l spusese, neștiind ce sã rãspund tristeții bãrbatului care mi se destãinusise cât timp Ildikó le prezenta casa verilor mei.

Ascultam o poveste halucinantã. șpãgile, taxele din ce în ce mai mari, evaziunea fãcutã de firmele concurente care fãceau totul la negru, au pus firma lui Gelu pe butuci. Nu mai plãtise demult bãncii ratele și erau amenințați cu evacuarea. Casa lor valora cât spuneau, n-aveam ce zice. Oamenii puseserã un preț corect, fãrã sã se lãcomeascã. Numai cã era cu mult mai mult decât suma de care dispuneau rudele mele.

Verii mei au bãtut palma pentru cãsuța micuțã, fericiți cã au putut sã și-o permitã. Nici mãcar n-au visat la casa minunatã. Îi spuseserã lui Ildikó la plecare de câți bani dispun și femeia, pe bunã dreptate, le-a spus cã n-are cum sã mai lase din preț. Dupã ce au fãcut un antecontract cu proprietarii cãsuței micuțe și cochete, au primit un telefon ciudat, straniu și tulburãtor, din partea lui Gelu.

– Dacã nu e un numãr cunoscut, rãspunde tu!, mi-a strigat varã-mea din bucãtãrie.

Trebuie sã fie vreun proprietar de la casele pe care le-am vãzut. Spune-le cã am cumpãrat, nu mã mai intereseazã alte oferte.
– Sunt Gelu, casa cu cei trei copii, pe care ați vizitat-o zilele acestea, dacã vã mai aduceți aminte… știu cã soția mea v-a spus cã nu mai lasã din preț și o înțeleg. E munca noastrã de ani de zile acolo. Însã eu sunt disperat. Decât sã ne-o ia banca pe un preț de nimic, mai bine o lãsãm la câți bani aveți voi. Dacã vã hotãrâți, sunați-ne!

N-am avut vreme sã spun nici un cuvânt, Gelu a spus frazele într-o suflare și a închis repede, parcã fiindu-i fricã sã nu-i accepte oferta cel de la capãtul opus al firului. Mi-am imaginat-o pe Ildikó, strângându-i în brațe pe gemeni, mângâind pletele crețe ale adolescentei și apoi fugind în camera ei, sã-și verse nefericirea, fãrã sã o vadã nimeni.

și mi-am dat seama cã distrugerea unor afaceri cinstite ca și cea a bãrbatului cãruia-i simțisem tremurul din glas și lacrima din vorbe, uciderea viselor familiilor frumoase ca a lui Gelu și Ildikó, nu se datoreazã crizei.

Toatã nenorocirea și distrugerea acestui popor, toatã nefericirea se datoreazã nemernicilor aflați în fruntea statului de 25 de ani, care au impus, prin furt și corupție, cã numai ei, neamurile, amantele și prietenii lor au loc la masa cu bucate, înlãturând orice altã persoanã care și-ar fi dorit sã pãtrundã cinstit și onest în lumea capitalistã.

Am plâns ca și cum cei doi tineri erau copiii mei. N-aș știut ce sã le spun. Cum sã le redau încrederea într-o Românie care le-a oferit numai dezamãgire? Am plans și am urât alãturi de ei.

Un român și o unguroaicã urau hoții din cauza cãrora ajunseserã sã-și vândã casa, fãrã a se gândi de ce nație sunt ei sau hoții. Un moft, patru-cinci poșete, o baie de neam prost, o excursie exoticã, o searã de poker a bogaților de carton îmbogãțiți din fraudã și corupție, din jaf și furt, valora cât casa copiilor care mi-au tulburat liniștea.

N-am știut cum sã îi ajut și m-a durut neputința. Le-am trimis un mesaj și i-am sfãtuit sã se judece cu banca și sã nu dea casa sub preț, sã nu renunțe la luptã. Fãrã sã știu dacã îndemnul meu de a se lupta cu morile de vânt, ce bântuie România de când îi lumea, meritã, dacã ei și copiii lor mai au o șansã sã trãiascã normal într-o țarã jumulitã panã cu panã de oameni fãrã bun simț și fãrã jenã, penalii care s-au îmbogãțit furând din buzunarul fiecãrui Gelu și al fiecãrei Ildikó.

Scrierile autoarei AICI