Gabriela Adameșteanu: Dimineațã pierdutã

Nu auzisem de
cartea Dimineațã pierdutã a Gabrielei Adameșteanu pânã într-o zic, când, cu
vreo trei ani în urmã, în timp ce pierdeam timpul pe Facebook, am vãzut o
reclamã mare la carte: editura Alexandra din Ungaria promova cartea Gabrielei
Adameșteanu tradusã în limba maghiarã: Az
elveszett délelõtt
.

Romanul era bine
promovat pe site-ul editurii, descrierea conținea câteva informații despre
autoare, iar în câteva rânduri s-a încercat surprinderea esențialului cãrții.
De asemenea, era specificat și faptul cã Teatrul Bulandra a pus în scenã
acțiunea cãrții. M-a prins foarte repede și am salvat link-ul, gândindu-mã cã
odatã tot o sã fac cumva rost de ea și o s-o citesc. Nu am comandat-o. Dacã aș
fi cumpãrat toate cãrțile care cândva mi s-au pãrut interesante din descriere,
astãzi n-aș mai încãpea de ele. 🙂

Din biblioteca Corbii Albi…

Când am vãzut
cartea pe raftul bibliotecii Corbii Albi, n-am stat prea mult pe gânduri și am
împrumutat-o
de la Csaba
Szabó
.  Am perceput romanul ca pe o cãlãtorie în
timp: de la perioada post-comunistã la cea comunistã, dupã aceea la cel de-al
doilea rãzboi mondial, la perioada interbelicã și în timpul primului rãzboi
mondial. În prezentarea destinelor diferitelor personaje, fie acestea oameni de
rând sau burghezi, cel mai prezent este sentimentul de fricã: frica de rãzboi,
frica de securitate. În multe cazuri închisoarea era consideratã ca fiind cel
mai sigur loc: odatã închiși, oamenilor nu mai trebuia sã le fie fricã cã vine
cineva și îi duce. Rãzboiul a distrus în mare mãsurã viața multora, dar au și
învãțat sã aprecieze tot ce au și sã foloseascã lucrurile pe care le au cât mai
mult timp posibil, chiar dacã în unele cazuri personajele ajung sã exagereze.

             

În roman sunt
prezente unele idei, acțiuni, clișee sau prejudecãți, care existã de când lumea
și probabil (din pãcate) vor mai exista încã pe atât: Vica, bucureșteancã get-beget
e supãratã cã Bucureștiul s-a umplut de provinciali care nu știu nimic, iar ei,
bucureștenii, nu mai au loc în oraș (în Cluj se numesc vinituri
J), în opinia celor mai învârstã copiii vor
doar sã primeascã, dar nu dau nimic în schimb, cum se poate ca o femeie sã nu
vrea sã se cãsãtoreascã!?,

Vica se întreabã de ce Ivona nu și-a dus mama la
azil, atunci când a îmbãtrânit și s-a îmbolnãvit, Titi Ialomițeanu încearcã sã
rezolve cumva, sã nu trebuiascã sã plece în rãzboi, copiii pleacã în
strãinãtate și își lasã pãrinții în urmã, mirosul din casa bãtrâneascã pe care
nepotul nu îl mai suportã.

Dimineațã pierdutã nu a fost ușor de citit, deoarece de multe ori,
din cauza a prea multor date istorice, a descrierii ample a unor pãreri legate
de intrarea României în rãzboi, cartea devenea seacã. Au fost capitole care
m-au chinuit și care mi-au amintit de câte ori am adormit în timp ce citeam
capitolul despre pescuit pe lacul Balaton în Omul de aur al lui Jókai Mór. În schimb, foarte interesante și
frapante, uneori amuzante, mi s-au pãrut expresiile tipic românești traduse în
limba maghiarã, cum ar fi: taie și spânzurã, nu face nici cât o ceapã degeratã,
de pe vremea lui Pazvante Chioru’. 

Sfatul dat de
doamna Ioaniu Vicãi este unul care revine pe tot parcursul romanului: trãiește
în așa fel, încât la bãtrânețe sã nu depinzi de nimeni. Probabil acest sfat ar
trebui sã ne fie dat tuturor.
:)