Fiii nãrãvași al secolului 19. – Creangã, Eminescu, Petõfi, Arany
Fiii nãrãvași al secolului 19. – Creangã, Eminescu, Petõfi, Arany

Citind monografia lui Ion Creangã de George Cãlinescu – în traducerea poetului Szilágyi Domokos, cu titlul George Cãlinescu: Ion Creangã élete és mûve – încã de la primele capitole mi-am pus întrebarea dacã aceastã traducere a monografiei nu reprezintã oare un fel de exces de zel în entuziasmul comunicãrii socio-literare româno-maghiare. 
Creangã fiind așa de înfipt în solul ortodoxiei moldovene – fiind un preot ortodox mai mult conjunctural decât de suflet –, greu se poate destãinui pentru cititorii maghiari, cãrora sãrãcia Humuleștilor, literele chirilice de pe vârful nuielelor ”multifuncționale”, analfabetismul generalizat par foarte îndepãrtate, fãrã prea multe repere similare în universul socio-cultural maghiar, unde literele latine, respectiv școlile bisericești, împrumutau acestui aspect un caracter mai evoluat.

           

Povestirea lui Cãlinescu despre Creangã – fie ea monografie sau roman cu aspecte monografice –, transpune subtil fenomenul Ion Creangã din zona realismului poporanist pe meleagurile naturalismului, un naturalism al sãrãciei al cãrei maistru a fost Zaharia Stancu (vezi Desculț). Acest naturalism al sãrãciei – inclusiv celei sufletești – se transformã prin George Cãlinescu în aspecte repetate și repetabile ale scenelor metamorfozei faptelor din copilãrie în impresii literare retușate cu mare finețe.
Transformarea fenomenului caprelor râioase (cu care oamenii stau sub același acoperiș și care au infectat cu râie pe Ionicã și prietenul sãu) în Capra cu trei iezi, este într-adevãr miraculoasã. Și limbajul original – de multe ori însã colorat forțat de autor, pentru a impresiona cercurile literare – iarãși dã un aer original Amintirilor lui Ionicã (în limba maghiarã prima traducere, semnatã de scriitoarea Berde Mária, are titlul de Ionicã gyermekkora (Copilãria lui Ionicã), abia mai târziu înrãdãcinându-se titlul clasic de Gyermekkorom emlékei (Amintiri din copilãrie).

Nu este ușor sã gãsești echivalentul – cât de cât autentic – al Amintirilor din copilãrie în literatura maghiarã. Copii maghiari de vârsta lui Ionicã – la Tamási Áron, de exemplu – merg la școalã ca la un templu al viselor, unde învãțãtorul reprezintã cultura, viitorul, știința. Biblia apare peste tot ca semn divin/pãmântesc al istoriei și cunoașterii, nu prea se transformã – ca la Creangã – în instrumente de prins muște în perioadele când învãțãtorul e beat.

Prietenia intimã dintre Creangã și Eminescu – cei doi tineri nãrãvași – seamãnã însã mult cu prietenia dintre Petõfi Sándor și Arany János. Pe acest fir gãsim, iatã, multe similitudini între fenomenul Creangã/Eminescu și fenomenul Petõfi/Arany, amândoi fiind fiii poporului, care încercau sã-și ajute neamul în domeniul cultural și social. Pânã ce Creangã scria (la îndemnarea lui Titu Maiorescu) cãrți metodologice pentru învãțãtori, Petõfi – rezonând parcã la faptele dascãlului-preot Creangã –, scrie lui Arany János:

”Dacã poporul va fi stãpân în poezie, nu va fi departe sã stãpâneascã și în politicã, iatã ce ne învațã acest secol…”

Da, toți patru nãrãvași erau fiii secolului 19, unii dintre ei fiind fiii revoluției din 1848 (Petõfi și Arany), alții fiii Junimii (Creangã și Eminescu).