EXCLUSIV Septimiu Borbil: Armânlu nu cheari
EXCLUSIV Septimiu Borbil: Armânlu nu cheari

În timpul lui Aurelian (270–275 d.C), latina se vorbea din Carpați pânã în Pind și de la coasta Mãrii Egee pânã la cea a Adriaticei. Deci, înainte de coborârea slavilor (sec VI d.C), Peninsula Balcanicã, exceptând Grecia și coloniile grecești de pe litoral și câteva triburi albaneze din Alpii Dinarici, a fost romanizatã. Coloniștii italici aduși încã în timpul Republicii, dupã cucerirea Iliriei și a Macedoniei, sunt cei ce stau la baza acestei romanitãți, iar acest spațiu latinofon, moștenire a influenței Romei, a dat naștere protoromânei – limbã romanicã și numelui roman, așa cum a fost pãstrat în memoria românilor, aromânilor, megleno-românilor și a istro-românilor. 

Spre deosebire însã de occident, romanitatea orientalã nu s-a consolidat, nãvãlirile rãsturnând-o prematur nu doar în nord, ci și în Macedonia, Epir și chiar în Tessalia. Masa slavilor ce s-a revãrsat în regiunile mai joase, a fragmentat-o, permițând greco-bizantinilor sã acceadã la conducere, astfel cã în timpul domniei lui Heraclius I (610-641 d.C), latinã a fost înlocuitã cu greaca. Noii conducãtori, în general ostili latinofonilor, au stãruit sã-i decadã din starea de „oameni ai imperiului”, asimilându-i barbarilor, motiv pentru care aceștia, au devenit dușmani înverșunați ai rânduielilor bizantine, considerându-i pe greci „uzurpatori ai imperiului lui Constantin cel Mare”. În pofida rezistenței, n-au reușit însã sã evite marginalizarea și nici exonimul de vlah, respectiv desconsiderarea datoratã condiției de pãstori. 

Dragii mei, deși toți latinofonii rãsãriteni sunt descendenții protoromânilor, în materialul de fațã mã voi referi cu precãdere la reprezentanții cei mai sudici ai acestora – aromânii, despre care Matilda Caragiu Marioțeanu afirma: „Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunãreni. Ei sunt continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani” în vreme ce T. J. Winnifrith nu șovãia sã afirme cã: “…dacã vrem sã vorbim despre aromâni (vlahi), trebuie sã începem cu Olimpia și Filip ai Macedoniei”. 
În ceea ce-i privește pe latinofonii nord-dunãreni a cãror continuitate în aceastã zonã nu poate fi sustinutã, dar nici combãtutã în termini categorici, vã invit sã-i „rãspundeți” lui Ferdinand Lot, reputat medievist francez: „Totuși, unde ar trebui sã-i plasãm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii și grecii sunt de acord cã ei nu au ce cãuta, cu niciun preț, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au cãzut totuși din cer și nu au venit nici din fundul iadului”.

Azi, micul sat de munte Voskopojë (districtul Korçë, Albania) doar amintește trecãtorului cã odinioarã, pe acele locuri, se înãlța cel mai important centru al aromânilor – Moscopole – care în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea nu era depãșit în Balcani decât de Constantinopol. În prezent, câteva biserici și mormanele de pietre mai amintesc de impunãtoarea metropolã ce numãra în anii sãi de glorie între 45-60000 de locuitori, dar aceste relicve, scumpe amintiri, constituie totodatã și mãrturii ale siluirii, pizmei și jafului.

În acea vreme, orașul în care existau numeroase manufacturi, în jur de 70 de biserici, bãnci, o tipografie și chiar o universitate (fondatã în 1744) a prosperat de pe urma comerțului cu Germania, Veneția și Constantinopol, iar bunãstarea s-a tradus și printr-o efervescențã culturalã. Notabil este faptul cã în 1770, la Moscopole a vãzut lumina tiparului primul dicționar al celor 4 limbi balcanice moderne (greacã, albanezã, aromânã și bulgarã). 

De toate acestea s-a ales praful și pulberea, dupã ce sub pretextul revoltei Orlov (A doua revoltã peloponeziacã sau Revolta maritimã 1770), turcii și apoi albanezii au atacat constant metropola. 
Atacul din 1788 al trupelor albaneze conduse de Ali, pașa de Ioannina, s-a soldat cu distrugerea așezãrii, iar supraviețuitorii s-au risipit care încotro. Unii au luat-o spre Grecia, Serbia sau Bulgaria, alții au trecut Dunãrea, iar o parte din elita negustorilor au ales Viena, Buda ori Pesta, dar și Transilvania, unde mai târziu, au contribuit la ridicarea națiunii române.

Deși greu încercat, orașul nu s-a stins, fãrã însã sã-și recapete strãlucirea. Dupã primul rãzboi balcanic, Moscopole a fost parte a Republicii Autonome a Epirului de Nord, în interiorul statului albanez. Orientarea locuitorilor din aceastã regiune a atras însã din nou urgia, orașul fiind distrus pentru a doua oarã în 1916 de trupele albaneze (aliate cu Puterile Centrale) conduse de Sali Butka (1852-1938), mii de aromâni fiind masacrați. Pentru un transilvãnean este lesne de înțeles de ce acest kachak (un fel de haiduc, asimilat luptãtorilor pentru libertate) este considerat de albanezi erou național, iar de aromâni, criminal de rãzboi și tâlhar. Orice discuție pe aceastã temã este de prisos pentru cã n-ar avea sfârșit … 
Vã sugerez însã sã-l comparați cu Pitu Guli/Vlahul (1865 -1903) cãzut în luptã la Dealul Ursului, apãrând de otomani Republica Crușevo, pe care a proclamat-o în timpul Revoltei Ilinden (revolta de Sânt Ilie – august 1903) și de vreme ce acesta este revendicat ca erou deopotivã de aromâni, bulgari și macedoneni, cred cã putem afirma cã între cele douã figuri ale istoriei este o diferențã semnificativã.

Pe parcursul rãzboiului greco-italian (1940), grecii au controlat Moscopole, dar dupã capitularea acestora, orașul a intrat sub controlul Axei (1941). Evenimentele din acea perioadã au dus la dispariția urbei, aceasta fiind fãcutã una cu pãmântul de cãtre trupele italiene și ulterior de cãtre naționaliștii albanezi, grupați în organizația Balli Kombetar care sub deviza „Albania pentru albanezi, Moarte tradãtorilor” au descins în douã rânduri, distrugând ceea ce mai era de distrus și masacrând aromânii. 
Cu siguranțã cã unii dintre aceștia au fost susținãtori ai lui Alcibiade Diamandi și ai mișcãrii Legiunea Romanã și cã i-a încântat proiectul unui stat autonom sprijinit de Italia – Printsipat di la Pind și nu-mi fac iluzii cã între practicile legionarilor Romei și cei ai Arhanghelului Mihail erau diferențe notabile, chiar dacã ultimii „tencuiau cu sânge dac”, însã repet: vina nu este niciodatã unilateralã și nici colectivã, iar pedeapsa aplicatã orbește, cu tunul, este genocid. 

Dacã la toate acestea, mai adãugãm și faptul cã în vremea comuniștilor, Albania a fost un stat ce s-a declarat ateu și cã în Grecia vecinã, aromânii sunt considerați membri ai națiunii, în calitate de „greci vorbitori de limbã neolatinã” cred cã vã este limpede de ce azi, Voskopojë este doar un sat al amintirilor, în care în prezent se investește din greu pentru a deveni o atractivã destinație turisticã, a cãrei prosperitate e garantatã de cele șase biserici, o mãnãstire și un vechi pod ce au rezistat urii.

Urmând drumul abrupt, la câțiva kilometri înainte de intrarea în sat, pe un parapet din beton te întâmpinã un impresionant graffiti: „Armânlu nu cheari” (Armânul nu piere), fapt ce contrasteazã la prima vedere cu ceea ce îți este dat sã vezi pe strãduțele îngrijit pietruite ale satului – o mulțime de turiști și câte un localnic. Chiar și în prezent mã gândesc la acest aspect, dar și la faptul cã atari inscripții existã și în România, iar dacã acestea n-au fost mâzgãlite de v-unuʼ ce s-a plictisit de „Basarabia e România” ori de drãgãlãșeniile adresate ungurilor, singura explicație validã este cã pentru aromânii de pretutindeni, Pãrinteasca dimândare și Soarele de la Vergina rãmân simboluri arzãtoare. 


Fac ce fac și mã trezesc cã am intrat iarãși pe teren minat, așa cã și de aceastã datã mã zoresc sã închei povestea … Ei bine, în loc de încheiere, vã voi împãrtãși amintirea de suflet ce o pãstrez din Moscopole. Desigur, m-au impresionat vechile edificii și pictura ce în multe locuri este cea de la început, dar credeți-mã cã nu trebuia sã merg pânã hãt departe, dincolo de Marea aromânilor (Lacul Ohrid) ca sã vãd urmãrile rãutãții omenești. 

De vreme ce așa ceva vezi la tot pasul, prefer sã pãstrez vii, în mintea și sufletul meu, privirea tristã și vocea scãzutã, a pãrintelui Toma Samara (cunoscãtor al limbii române) de la Biserica Sf. Nicolae (Shen Kollit) care aflând cã nu mai pot zãbovi cãteva zile pentru a participa la slujba de duminicã, singura ce se ține în prezent în aromânã, mi-a grãit astfel: „Acum 300 de ani, Moscopole a fost un oraș vestit ce a dat lumii oameni de seamã. Mai apoi, toți au prins sã vinã și sã plece, unii sã punã foc ….”

În clipa de fațã, retrãiesc acel moment și nu pot decât sã vã repet si vouã rãspunsul ce l-am dat: „știu Pãrinte câte ceva despre faima acestui loc, dupã cum știu și cã națiunea cãreia îi aparțin, datoreazã mult unora dintre acei oameni de seamã.”