Erika Mãrginean despre P.Howard alias Rejtõ Jenõ
În prima zi a anului 1943 a murit scriitorul P. Howard, cunoscut și ca Gibson Lavery sau Rejtõ Jenõ Scriitorul maghiar de origine evreiascã pe numele sãu adevãrat Reich Jenõ anul acesta ar fi împlinit 114 ani. Teoretic, pentru cã stilul sãu de viațã mai devreme sau mai târziu, tot i-ar fi adus pieirea, chiar dacã, bolnav fiind, n-ar fi fost deportat în 9 octombrie 1942 într-un lagãr de muncã forțatã, în Ucraina.

Cei care l-au cunoscut povesteau cã Rejtõ consuma multe cafele pe terasa cafenelei Japoneze (azi Magazinul Scriitorilor în Budapesta), unde scria de zor cu toc și penițã pe bucãțele de hârtie. Cãutând date despre cel care a scris numeroase cãrți într-un stil aparte, pline de umor inconfundabilul stil ”p.howardian”, am aflat câteva lucruri interesante. 
                Figurile stângace la prima vedere ale lui Rejtõ sunt de fapt oameni de aur

De pildã: la 18 ani a cochetat cu teatrul, mergând pânã la Berlin, dar pe scenã nu avea talent. Doi ani de zile a hoinãrit prin Europa. A fost docher, spãlãtor de vase. S-a angajat în Legiunea Strãinã, dar spre deosebire de eroii romanelor sale nu a suportat la fel de ușor ”cafteala” așa cã destul de repede a fost pus pe liber. 
Cu toate astea se spune cã ar fi fost un tip bine legat, învãțase și box la vremea lui. Aceastã abilitate i-a fost de folos când l-a taxat pe unul dintre profesorii sãi care l-a numit evreu! Ziaristului de extremã dreapta însã nu i-a mai putut veni de hac, deși în urma articolului acestuia a fost deportat în Ucraina, unde a și murit dupã câteva luni.
În localitatea Evdacovo din Ucraina noaptea termometrele arãtau chiar și minus 40 de grade Celsius. Rejtõ, când nu delira din cauza bolii și a febrei tifoide, povestea cã manuscrisul romanului sãu, din care reda câteva fragmente se aflã în rucsacul sãu, deși nu scrisese niciun rând. Când și-a dat duhul a fost aruncat într-o groapã comunã, iar rucsacul a rãmas undeva în zãpadã. Avea 38 de ani.

Și – a scris propriul sãu epitaf grotesc:

”Plâng (e) inscripția

Cel care se îngrijoreazã aici liniștit

A fost scriitor și s-a mutat în rândul celor vii

Mort a fost 36 de ani, a trãit câteva zile

Și când medita, doar visa

Câteva pagini. Și când au râs de el

Credea cã el i-a înveselit. 

Aici zace acum sub aceastã 

lespede grea de cimitir,

Mugurii ies din craniul sãu verde

Și viseazã cã e viu

Bietul de el, sub mormântul sãu!

Amin.”


(traducere EM)


Dupã Crãciunul din 1942 rareori își revenea din delir. Când era lucid îi povestea actorului Rajna János despre marele roman pe care îl va scrie. În noaptea de Revelion l-a întrebat: ”Rajna,…tu ai sã mã scoți de aici? – Eu.- Voi fi greu de cãrat. – Nu-i bai.” Peste câteva ore a vorbit din nou. ”Apoi…Din marele roman nu va mai fi nimic. Deși …e scris. Aici, înãuntru, înțelegi. Numai cã…degeaba…știi și tu, degeaba”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. În zorii zilei de 1 ianuarie deja era mort!

                           Figurile stângace ale lui Rejtõ  – personaje așternute pe apele veșniciei
Dintre lucrãrile sale au fost traduse în limba românã Fred-Jeg, Cãpitanul,(Piszkos Fred, a kapitány) Editura Porus, 1991, traducere de Victoria și Constantin Olariu, scrisã sub pseudonimul P. Howard și Garnizoana Morții, scrisã sub pseudonimul Gibson Lavery, din care vã redãm un fragment.

Capitolul I.


”Guguștiuc se izbi de perete, însã în clipa urmãtoare îi trase boțmanului un pumn în fãlci, fãcându-l sã înghitã guguloiul de mahorcã pe care-l mesteca de zor și sã sughițã o bunã bucatã de vreme dupã aceea.

Timonierului atât îi trebui. Il înșfacã pe Guguștiuc cu brațele lui musculoase, cu gând sã-1rãsuceascã brusc în aer și sã-l azvârle în cel mai îndepãrtat ungher al cârciumii. Grație acestui truc ajunsese celebru în toate porturile mai importante ale lumii. Brațele vânoase tocmai își ridicau adversarul, când de undeva, din direcția celui înhãțat se abãtu asupra lui ceva ca de oțel, de i se întunecã totul înaintea ochilor. 

Ulterior, prietenii lui aveau sã jure cã acel ceva devastator fusese pumnul lui Guguștiuc.Dupã câteva clipe se sculã buimac de jos și deschise ochii. Încasã un pumn care îl trimise iarãși la podea. Dãdu sã se mai ridice o datã și Guguștiuc îi mai arse douã, lãsându-l lat. De aceastã datã rãmase la pãmânt și, sculându-se în capul oaselor, glãsui pe un ton blajin :

— Mie-mi zice Alec Zdreanțã. Dacã n-ai nimic împotrivã, aș fi de pãrere sã lãsãm deocamdatã baltã chestiunea asta.

— N-am nimic împotrivã. Numele meu este Jules Manfred Harrincourt. Zdreanțã se ridicã de jos;

— Ascultã-mã pe mine, Jules Harrincourt. Mata poți fi mândru. Aflã cã pe mine pânã azi nu m-a bãtut încã nimeni. Acu’ mi s-a-ntâmplat prima oarã.

— Începutul e mai greu, cã pe urmã treaba merge de la sine. Da’ spune-mi și mie, domnule, de ce-ați vrut sã-mi faceți felul ?

— Așazã-te la masa noastrã și-o sã-ți spun totul… încãierarea de mai sus și gingașul dialog care i-a urmat s-au petrecut într-una din cele mai populare locale ale Marsiliei, cunoscutã de onor clientelainterlopã sub numele La Câinele Turbat — Cafenea și Restaurant”