Enigmaticul Horea și „ungurii cei rãi"
Enigmaticul Horea și „ungurii cei rãi”

S-au scurs 231 de ani de la ultima execuție prin tragere pe roatã din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanã. Supliciul lui Horea a încheiat șirul celor ce au fost „trecuți din viața în moarte” în acest mod, deși pentru rebeliune, delictul de care au fost acuzați el și Cloșca, codul penal austriac prevedea ca pedeapsã maximã decapitarea cu sabia. Trebuie însã sã recunoaștem cã nici violența țãranilor nu a fost cu nimic mai prejos în raport cu cea a represiunii.

Se vede treaba cã „bunul împãrat” Iosif al II-lea a dorit sã dovedeascã supușilor cã nu se abate de la principiul care l-a cãlãzit în cei zece ani de domnie (1780–1790): „Totul pentru popor, nimic prin popor”. În fond, atitudinea împãratului și a altor adepți ai reformismului, fațã de rãsculați, reflectã „perplexitatea ce i-a cuprins atunci când au fost confruntați cu efectele neașteptate, survenite în mod surprinzãtor în momentul de apogeu ale mãsurilor concepute în spiritul demofiliei și progresului treptat, liniar și continuu”(1).

Despre Horea s-au scris tomuri întregi, dar cu toate acestea nici personalitatea sa și nici marea ridicare țãrãneascã din Transilvania anului 1784, nu sunt pe deplin înțelese. Istoricul Gyémánt Ladislau considerã acest eveniment „un ultimatum care devine cel mai radical program antifeudal european al anilor premergãtori Revoluției franceze, abolirea nobilimii ca și categorie socialã (ca nobilime sã nu mai fie), împãrțirea pãmânturilor nobiliare între poporul de rând și egalizarea statutului tuturor locuitorilor țãrii (plãtitori de dare)”(1). Pe de altã parte, tot un istoric maghiar – Ladó Árpád-Gellért – ne spune cã Habsburgii, „au asigurat pãstrarea sistemului feudal în Transilvania prin menținera autonomiei acesteia și elevarea provinciei la rangul de Mare Principat”(2).

Rãscoala lui Horea a avut loc în plinã „epocã a compromisurilor”, pentru cã astfel denumește istoriografia maghiarã perioada (1711-1825) cuprinsã între încheierea Rãzboiului curuților și începutul reformismului nobiliar. Sub aspect politic, în prima parte a secolului a avut loc rãzboiul de succesiune la tronul Spaniei, urmat de problemele de succesiune austriece. În lipsa unui fiu moștenitor, împãratul Carol al VI-lea, a impus acceptarea de cãtre stãri a principiului ereditãții pe linie femininã – Pragmatica Sanctio – deschizând astfel drumul fiicei sale, Maria Tereza (Mária Terézia – 1740-1780), la tron.

Decizia a provocat însã douã rãzboaie inițiate de Prusia la mijlocul secolului: cel de succesiune și așa-numitul rãzboi de șapte ani. În acest context, Maria Tereza a cerut ajutorul nobilimii maghiare care, printr-un gest memorabil și-a oferit „viața și sângele” (Vitam et sangvinem pro rege nostro Maria Theresa) ca s-o sprijine.

Din acest moment, între puterea centralã și nobilimea maghiarã, s-a încheiat un acord care, deși a trecut prin momente tensionate, mai ales în timpul lui Iosif al II-lea, a durat pânã la sfârșitul anului 1848. Pactul s-a menținut și în anii de cumpãnã dintre cele douã secole, deoarece în timpul rãzboaielor napoleoniene, crescând interesul pentru produsele agricole ungare, nobilii au profitat financiar de pe urma conflictului (4). În aceste condiții, deși în fapt urmãreau restrângerea puterii nobililor maghiari, e evident cã imperialii nu se aflau în situația de a-i ignora…, iar decizia din 1778 a Mariei Tereza de a renunța la administrarea Banatului și cedând presiunilor repetate, de a permite încorporarea provinciei (cu excepția graniței militare) la Regatul Habsburgic al Ungariei constituie o dovadã în acest sens.

Astfel, deși în granițe existau regimente românești și mixte (româno-sârbești, româno-germane), nici în vremea lui Iosif al II-lea, „regele cu pãlãrie” (kalapos király) și cu atât mai puțin dupã aceea, ducerea la bun sfârșit a planului de constituire a unui Imperiu Habsburgic unitar, germanizat, cu un sistem de guvernare centralizat și condus prin decrete nu a fost posibilã (4).

În 1784, în condițiile în care administrația și nobilimea încerca sã-i despoaie de ultimele drepturi cutumiare, iobagii statului, încrezãtori în mitul „bunului împãrat” au trimis mai multe delegații în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea, pentru a-și revendica drepturile. Nerãbdãtori, au încercat sã-și redobândeascã libertatea înscriindu-se în masã în regimentele grãnicerești, dar conscripția imperialã din vara acelui an, a fost anulatã la cererea nobilimii, temãtoare cã-și va pierde mâna de lucru. și de aici a pornit totul, situația evoluând rapid spre rãscoala a cãrei desfãșurare este arhicunoscutã.

Da! Acum 231 de ani, pe Dealul Furcilor de lângã Alba-Iulia era curmat destinul impresionant și enigmatic al lui Horea, lider cu personalitate complexã, despre care se afirmã cã pãtrunsese în cercurile cele mai înalte în care se luau decizii pentru viitorul Europei. Unii considerã cã ar fi fost mason. Referindu-se la acest aspect, Stelian Tãnase a scris urmãtoarele: „O dovadã este adusã în cartea scrisã de preotul român stabilit la Viena, Nicolae Dura.

Aici apare traducerea unui document al cancelariei imperiale cu trimitere la Horea și la asociația secretã vienezã Kreuzbruderschaft (Frãție de cruce), de care ar fi apartinut”. În cartea amintitã se mai spune: „Horea-conducãtor al rãscoalei țãrãnești din Transilvania anilor 1784…a fãcut parte dintr-o asociație secretã vienezã Kreuzbruderschaft- Frãție de cruce” (7).

e altfel, într-un articol publicat de Corbii Albi, Adrian Popescu afirma la rândul sãu: „datoritã apartenenței masonice, în perioada 1779-1784, va fi primit de trei ori de cãtre împãratul Iosif al II-lea (atenție! cel care îl și inițiase). Contactele de care a beneficiat cãpetenia rãscoalei din anul 1784 au fost posibile deoarece Horea – constructorul de case și biserici – avea dreptul de vizitã masonic”(6).

Ioan-Aurel Pop însã, are urmãtoarea opinie: „În ceea ce privește mișcarea lui Horea (1784), regimul (comunist) a voit, într-adevãr, la un moment dat s-o transforme în revoluție și s-o prezinte drept un prolog al Revoluției Franceze (1789-1794) și a gãsit unii „interpreți” pentru o astfel de «partiturã». Scopul era probabil și acela de a-i face pe români precursori ai francezilor în promovarea ideilor progresiste europene. Aceeași tendințã aberantã a apãrut vag și în legãturã cu Rãscoala de la Bobâlna (1437), unde nu credem sã fi fost vorba de nicio «logicã», ci doar de ignoranța și prostia dictatorului. Firește, în trecut, mai ales în secolul al XIX-lea, în epoca romanticã, toate mișcãrile erau numite «revoluții”, conform sensului etimologic al acestui termen latin. Cea mai bunã monografie din secolul al XIX-lea dedicatã evenimentelor din 1784 se referea la acestea sub numele de «revoluțiune». Numai cã, între timp, termenul de «revoluție» a cãpãtat conotații mai precise, ivite din ideologia oficialã, și nu se potrivea unor ridicãri țãrãnești relativ modeste. Din punctul de vedere al ideologiei materialiste, marxiste, nu se putea numi revoluție o mișcare din evul mediu sau una care nu urmãrea «rãsturnarea orânduirii vechi». Aici se vede într-adevãr intenția protocronistã și naționalistã de a-i transforma pe români în promotori ai progresului, cu ceva înaintea altora” (5).

Din punctul meu de vedere, enigmaticul Horea și-a depãșit, într-un mod greu de explicat umila condiție de iobag, iar tenacitatea pe care a dovedit-o sub apãsarea destinului pânã în ultima sa clipã, mânat de dorința de a-și vedea poporul izbãvit de ticãloșia în care se zbãtea, îi conferã aura de erou. Pentru a fi corect înțeles, fac precizarea cã peste Mureș, în Banat, nu existau iobagi și nici nobili, pentru cã în provincia ce s-a aflat mai bine de șase decenii sub administrația exclusivã a Curții de la Viena, absolutismul luminat a gãsit un teren propice pentru a aduce progresul.

Acest amãnunt i-a scãpat însã lui Du Nay atunci când s-a referit la modul în care își duceau existența moții și când afirma cã „nobilii maghiari n-au fost mai rãi decât ceilalți nobili ai Europei”, ceea ce de altfel este adevãrat. La fel de adevãrat este și faptul cã „și din voievodatele române, la mijlocul secolului al XVIII-lea, familii de țãrani români s-au refugiat cu zecile de mii”, dar mã întreb câți dintre aceștia nu vor fi ales Banatul?

Îmi pun aceastã întrebare într-un mod cu totul justificat, deoarece potrivit lui Ioan Hațegan, în anul 1690, aici intra în vigoare „iradeaua sultanalã prin care se înfãptuiește prima și singura reformã agrarã din Imperiul Otoman. țãranul este declarat proprietar al pãmântului pe care-l lucreazã, cu drept de moștenire și de vânzare. Documentul este reînnoit anul 1695 cu scopul de a mãri capacitatea de apãrare vilayetului” (3). Deci, iatã cã se putea trãi și altfel, chiar dacã nu în Transilvania sau în cele douã voievodate extracarpatice …

Dupã cum am spus, despre Horea și mișcarea pe care a condus-o s-au scris și cu siguranțã se vor mai scrie tomuri întregi, așa cã mã voi opri aici, pentru cã oricum, gândurile mele nu sunt cele ale unui istoric. Cu toate acestea, mã întreb și vã întreb și pe voi, cititorii mei, de ce peste 63 de ani (1848), în momentul în care Avram Iancu a amenințat cã va rezolva diferendele cu revoluționarii maghiari înãlțând lancea lui Horea, nimeni nu s-a gândit cã anterioara ridicare a moților a avut, pe lângã cauzele de naturã socialã și un caracter național?

Mare pãcat, zic eu, pentru cã tot ceea ce a urmat nu a fãcut decât sã extindã ura purtatã nobililor asupra tuturor maghiarilor, lãbãrțându-se nejustificat printre români conceptul de „ungur rãu” care începuse sã se contureze dupã 1785.

Bibliografie:

1. Gyémánt L. – (1994) Transilvania între anii 1690-1790, în vol. Istoria României, Pagini transilvane, Fundația Culturalã Românã
2. Ladó Á.–G. – (2013) Între reformã și revoluție – Transilvania înainte de 1848, https://maghiaromania. wordpress.com/2014/03/15/intre-reforma-si-revolutie-transilvania-ante-1848
3. Hațegan. I. – (2005) Cronologia Banatului Vol. 2. Partea 2 : Vilayetul de Timișoara : 1552-1716, Editura Banatul, Artpress, Timișoara
4. Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed. Világhírnév, Cluj
5. Pop I.-A. – (2014) Istoria, adevãrul și miturile, p. 82-89, Editura Enciclopedicã, București
6. Popescu A – (2015) „Europenii uniți” versus „Turnul Babel“http://corbiialbi.ro/index.php/contact/36-8222-europenii-uni-i-8221-versus-8222-turnul-babel-8220
7. Tãnase S. – (2013) Masonul Ursu Nicola, zis Horea, http://www.stelian-tanase.ro/masonul-ursu-nicola-zis-horea