E dreptul tãu, dar
E dreptul tãu, dar… 

O știți pe-aia cu „E dreptul tãu, dar …”?

Zic de acel „dar” dupã care interlocutorul toarnã o ploaie de argumente menite sã te convingã de binele absolut care ți se va întâmpla dacã vei renunța sã te prevalezi de respectivul drept al tãu, care se-ntâmplã sã-l cam încurce pe el. Sau sã-l enerveze pur și simplu. Doar cã-l ai, dar sã-l și folosești! Dar ce, nu ți-e destul cã-l ai?!

Cel mai frecvent, am auzit aceastã replicã printre angajații de prin firmele în care am lucrat de-a lungul vremii. Când câte unul își declara intenția de a se rãzvrãti fațã de angajator pe motiv cã nu i se respecta te miri ce drept, apãrea inevitabil o oarecare „voce a rațiunii” care sã îi șopteascã grijuliu cã era într-adevãr dreptul lui, dar …

Avertizãri de acest gen primim de multe ori și în viața privatã. Cât timp am refuzat cu obstinație sã mã mãrit, femeile intrate-n rândul lumii se sufocau de indignare sã audã, atunci când mã întrebau roase de curiozitate „Dar tu de ce nu te mãriți?”, cã nu o fac pentru cã este dreptul meu. Cu glasul înmuiat, cu ochii ușor plecați în pãmânt, cu fața pãmântie de ciudã, îmi trânteau deseori îmbufnate acel „E dreptul tãu, dar…”, care sã mã facã sã îmi bag mințile-n cap și sã iau notițe de la ele despre cum trebuie trãitã viața.

Mai nou, de când m-am stabilit în Secuime, chiar dacã m-am mãritat, replica mã urmãrește cu o obstinație de obsedat. Din ce în ce mai des, aud voci înfierbântate de mânie pe motiv cã ungurii mai tineri nu vorbesc, doamne, românește sau, dacã vorbesc, nu vorbesc corect deloc. Și, vorba aia, e limba țãrii în care trãiesc! Las la o parte malițiozitatea care mã-nghiontește sã spun cã sunt milioane de români pe lumea asta care scriu și vorbesc grozav de prost limba românã și prezint spre amuzament o mostrã de dialog pe tema anunțatã. Un dialog care, în cazul meu, decurge aproape clișeistic de fiecare datã:

  

– Așa, și?! Ce dacã ungurii nu vorbesc românește? rãspund mereu crezând cã voi fi obligatã sã ascult o pledoarie despre cum se scindeazã societatea și se ridicã ziduri între oameni.

–Cum și?!, mi se rãspunde cu uimire. Pãi cum adicã? Trãieși în România ca cetãțean român, ai buletin de român și nu știi românește?, vine și rãspunsul care contrazice așteptãrile mele.

– Pãi da. Se poate și nu e ilegal. Cetãțenia dobânditã prin naștere nu te obligã la cunoașterea limbii țãrii. Cu atât mai puțin când o lege a țãrii îți permite sã te exprimi, sã studiezi și sã te folosești de limba ta maternã ca minoritar în foarte multe contexte sociale și nu numai.

– Dar un român când merge în Italia sau Spania, sau orice țarã de pe lumea asta, și muncește acolo, vorbește sau nu limba de-acolo? O-nvațã sau n-o-nvațã?

– 
Ba o-nvațã, dar nu-i totuna.

– Cum sã nu fie totuna? Știți câți români sunt plecați în Italia?

– Nu i-am numãrat pe toți, dar și dacã ar fi toți românii plecați în Italia, n-ar fi tot aia.

– Nu înțeleg ce vreți sã spuneți.

–-Domnule, dacã eu decid mâine sã mã fac cetãțean italian trebuie sã solicit cetãțenia, corect?

–Corect!

– Și dau examen de istorie, georgrafie și limbã, zic bine?

– Da.

– De ce fac asta? Pentru cã eu am posibilitatea sã aleg dacã vreau sã devin și cetãțeanul altui stat. Dar ungurii de la noi nu și-au dorit sã fie români. Contextul istoric a fãcut ca ei sã se afle pe teritoriul acestei țãri, sã își construiascã locuințe și familii aici, sã dobândeascã mai apoi niște drepturi de minoritari și așa mai departe. Deci ei sunt cetãțeni români cã s-au nãscut pe teritoriul statului român, nu pentru cã au ales și au cerut sã fie cetãțeni români.

Orice ungur cetãțean român, care va vrea sã devinã cetãțean italian, ca sã rãmânem la exemplul nostru, va trebui sã-nvețe italianã, pentru cã alege aceastã cetãțenie, dar în România poate trãi cu buletin de român, fãrã sã știe limba țãrii. Limba o învațã doar dacã vrea și, mai ales, dacã poate. Iar consecințele necunoașterii limbii române le suportã personal, el și numai el. V-ați gândit cã e posibil sã nu poatã?

– Cum sã nu poatã? Ce, ei nu fac româna la școalã? O fac!

– Dumneavoastrã ați fãcut francezã la școalã?

– Da!

– Și o vorbiți fluent?

– Nu.

– Dar de ce nu? Cã doar ați fãcut la școalã.

– Am fãcut, dar eu nu sunt cetãțean francez.

– Domnule, am mai zis: cetãțenia dobânditã prin naștere nu te obligã sã înveți limba țãrii. Practic, nu existã nicio lege care sã precizeze literalmente cã un etnic de care o fi el, cetãțean român, care are dreptul de a studia în limba maternã și dreptul la traducãtor în cazul în care are de-a face cu instituțiile țãrii, este în vreun fel obligat sã cunoascã limba statului. E alegerea lui dacã o învațã sau nu.

– Și ce face dacã nu știe limba românã? Trãiește toatã viața în zona lui izolat de restul țãrii?

– Da. Care-i problema? Are dreptul sã facã aceastã alegere. Nu vã convine și nu credeți ce vã spun, dați-l pe unul în judecatã sã vedem ce zice instanța!

– O fi, doamnã, dreptul lui, dar …

Aș fi vrut sã-l oțãrãsc un pic mai mult, spunându-i cã orice etnic care nu deține o funcție într-o instituție de stat și îi vorbește lui în limba românã îi face un favor cât timp legea nu-l obligã la nimic în acest sens. Cel mult îl obligã legea nescrisã a bunului simț, iar noi trebuie sã apreciem cã o respectã. M-am temut însã cã-i va crește tensiunea și n-aș fi vrut sã îl împiedic tocmai eu sã se bucure în tihnã de dreptul lui la viațã.