Dragoste la umbra cornului
Existã iubiri, care dãinuie peste timpuri, care nu se pierd niciodatã în negura uitãrii, chiar dacã cei, care cândva au aprins-o, de mult nu mai sunt printre noi. Existã iubiri, care – precum perlele închise în scoicile din adâncurile mãrii – rezistã timpului îmbrãțișate de versurile și rimele poemelor, tatuate în sufletul oamenilor, a celor, care sunt receptivi și la altceva, decât îndeletnicirile cotidiene.

O asemenea iubire este cea pe care a trãit-o și a savurat-o în toatã deplinãtatea ei poetul nostru național, Petõfi Sándor (1823-1849), la castelul din Ardud (jud. Satu Mare) – unde și-a unit destinul cu marea lui iubire, Szendrey Júlia – și, mai apoi, la castelul (sau mai bine spus, la conacul) din Coltãu al contelui Teleki Sándor, unde și-a petrecut luna de miere.

 Acea iubire curatã, inocentã, chiar dacã a tãinuit în urmã cu mai mult de 165 de ani și a avut un final, un deznodãmânt mai puțin fericit, poate chiar tragic, este vie și în zilele noastre, oferind exemplu de dãruire și atașament îndrãgostiților de toate vârstele.

Drumul de la Ardud la Coltãu n-a fost lipsit de peripeții, dat fiind faptul cã undeva în zona Cicârlãului (localitatea natalã a rapsodului Nicolae Sabãu), la câțiva kilometri de Baia Mare, s-a rupt osia trãsurii cu care mirii se îndreptau spre Coltãu, astfel fiind nevoiți sã înnopteze în orașul care mai târziu urma sã devinã Barbizonul Ardealului, la hanul Fekete Sas – Vulturul Negru (fosta clãdire a Judecãtoriei Baia Mare, actualmente Centrul de Afaceri Millennium). și totuși, zilele petrecute la Coltãu au fost cele mai frumoase zile din viața poetului, dupã cum el însuși a mãrturisit.

Acolo s-au nãscut și cele mai frumoase poezii de dragoste (dar nu numai) ale poetului, adevãrate capodopere ale literaturii maghiare, și – de ce nu? – ale literaturii universale – adãugãm noi, cei care reprezentãm posteritatea. E de ajuns doar sã amintim inegalabilul poem „Szeptember végén” („Sfârșit de septembrie”):

Petõfi Sándor:

Sfârșit de septembrie

Zbucnesc încã-n vale flori multe-n luminã,
E verde-ncã plopul, fereastra pãzind,
Dar vezi lumea iernii ce-i gata sã vinã?
Acoperã coasta zãpada sclipind.
E încã, în inima-mi tânãrã, varã
și-n ea, încã-n floare, un întreg rãsãrit,
Dar toamna în negrul meu pãr se-nfãșorã,
Mi-i capul de brumele iernii pãlit.

Se scuturã floarea, și viața gonește…
Rãmâi, o, soție, la pieptu-mi pe veci!
Dar fruntea-ți ce-n brațele-mi azi se odihnește,
Ca mâine, la groapa mea, n-o s-o apleci?
Oh, spune-mi tu: primul de-o fi sã mor, spune,
Vei pune un vãl pe mormântu-mi, plângând?
și-o dragoste nouã putea-va rãpune
Din sufletul tãu al meu nume, curând?

Al vãduvei vãl de-o sã-l zvârli odatã,
Agațã-l la groapa-mi: un negru drapel,
La mijlocul nopții, din lumea-ntristatã
Veni-voi, și-n groapã m-oi duce cu el.
Sã-mi șteargã tãcutele lacrimi amare,
Plângându-ți credința zdrobitã-ntr-o zi,
și a inimii ranã sã leg celui care
și-atunci, și acolo, în veci te-o iubi!

(traducere de Eugen Jebeleanu)

Cum a ajuns poetul la Coltãu, pe domeniul unui conte, știut fiind cã nu prea simpatiza aceastã categorie de oameni? Simplu: contele scriitor Teleki Sándor înainte de toate a fost OM, în așa mãsurã încat nici poetul revoluționar nu a avut ce sã-i reproșeze. Singura șicanie dintre ei a avut loc când s-au întâlnit pentru prima oarã, la Carei (Nagykároly), celebru episod anecdotic fiind relatat astfel de cãtre conte în memoriile lui:

„Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:
– Dumneavoastrã sunteți primul conte în viațã cu care am vorbit.
– Dar cu conte mort ai mai vorbit? – îl întreb cu oarecare acrealã.
– Am fost și eu cândva în perioada mea de comediant.
– Ei bine, prietene, cu mine n-ai prea câștigat, pentru cã și eu sunt un fel de conte sãlbatic.
S-a uitat la mine: am vãzut cã nu se aștepta la un asemenea rãspuns; mi-a întins mâna și gheața a fost spartã.”

Pentru a ilustra personalitatea de excepție a contelui este de ajuns sã amintesc întâmplarea cu țiganul care a fost vizitiul unui cãmãtar nemilos din Coltãu. Un datornic a vrut sã-l împuște pe cãmãtar, dar vizitiul i-a sãrit în apãrare, și glonțul s-a înfipt în el. A rãmas în viațã, iar dupã ce a ieșit din spital, s-a dus la cãmãtar sã-și reia slujba. Cãmãtarul însã nu l-a mai primit, spunând cã nu are nevoie de oameni bolnavi, care sã profite de el. Teleki l-a primit la el pe sãrmanul om, dându-i de lucru la grajduri.

Acest om l-a învãțat pe Petõfi sã cãlãreascã. Din nefericire, în urma unui banal accident, vechea ranã a țiganului s-a deschis, în urma cãruia a murit în chinuri groaznice. Poetul a fost atât de marcat de moartea țiganului, încât i-a dedicat o poezie: „Cigány Ferenc, a négyes kocsis” („Francisc țiganul, vizitiul cu patru cai”). Poezia, pe care poetul a lãsat-o la Coltãu, din pãcate, s-a pierdut.

Teleki Sándor a sprijinit cultura, și – oricât de ciudat sunã – o sprijinã și în zilele noastre, dupã mai bine de 120 de ani de la moartea sa. Pe lângã castelul sãu din Coltãu, care actualmente (datoritã unor oameni cu suflet mare, care nu s-au lãsat intimidați de copoii regimului comunist) funcționeazã ca muzeu, casa lui din Baia Mare gãzduiește așa-numita Casã Teleki – centrul cultural al maghiarilor din Baia Mare și împrejuimi. Mai multe despre viața interesantã, plinã de aventuri a contelui, precum și despre localitatea Coltãu puteți citi în micromonografia bilingvã (maghiarã și romanã) scrisã de cãtre profesorul de limbã și literaturã maghiarã Balogh Csaba, accesând lincul:

http://www.kolto-coltau.ro/Project/monografia-Coltau-Kolto.pdf

Trebuie amintit cã de-a lungul timpului la castelul din Coltãu au fost oaspeți personalitãți de seamã ale culturii maghiare, precum romancierul Jókai Mór, compozitorul Liszt Ferenc (pentru care Teleki s-a duelat la Berlin pentru a-i apãra demnitatea, și de dragul cãruia chiar a rãpit-o pe nevasta prințului rus, Glasenapp, frumoasa prințesã de care compozitorul se îndrãgostise). Dar „contele sãlbatic”, cum s-a autointitulat, a fost prieten bun și cu Victor Hugo.

Teleki moare în 1892. Ultima dorințã a contelui a fost sã fie îngropat în curtea castelului, sub cornul lui Petõfi, ceea ce s-a și întâmplat, dar în 1936 urmașii lui au vândut castelul și domeniul, iar rãmãșițele lui pãmântești au fost strãmutate în cimitirul comunei, unde se aflã și în prezent.

… Dar sã revenim la dragostea din umbra cornului.

Petõfi a fost oaspete la Coltãu de mai multe ori. Prima invitație a contelui a fost onoratã pe 25. septembrie 1846. De aceastã vizitã se leagã și legendara întâlnire cu o țigancã, pe nume Pila Anikó (numele adevãrat Varga Anikó). Romancierul Jókai Mór, care cu ani mai târziu fusese la rândul lui oaspete la castelul lui Teleki și care a cãutat-o pe fosta amantã a poetului, scria în jurnalul sãu de cãlãtorie cã Anikó în fiecare an pleca în pelerinaj pe câmpul de luptã din Sighișoara (unde a cãzut în luptã poetul, în 1849, la numai 26 de ani), punând flori pe mormântul comun al eroilor. Câtã legendã și cât adevãr este în aceastã relatare, poate nu vom afla niciodatã.

Cu puțin dupã prima sa vizitã la Coltãu, poetul o cunoaște la Ardud pe Szendrey Júlia, care urma sã devinã marea lui iubire, și pe care – din cauza tatãlui fetei, care se împotrivea cu vehemențã mariajului – o ia în cãsãtorie dupã repetate încercãri de cerere în cãsãtorie eșuate. A doua încercare de cerere în cãsãtorie a avut loc pe 26. mai 1847., dupã care Szendrey Júlia mãrturisește în jurnalul ei:

„27 mai… în aceastã zi am fost împreunã!… din aceastã zi sunt logodnica lui Petõfi, și din aceastã zi îl iubesc mai mult ca orice pe lume. Ce am fãcut și ce am spus în aceastã zi, nu știu, doar atât, cã aceastã zi este mai presus de viața mea de pânã acum.”

Logodna celor doi are loc la capela castelului din Ardud, pe 8. septembrie, în ciuda dezacordului tatãlui fetei, care își dã totuși consimțãmântul, spunând: „Faceți ce vreți!”. La nuntã participã doar mama fetei, tatãl își face apariția numai când tinerii sunt pregãtiți sã plece în luna de miere la Coltãu, luându-și rãmas bun doar de la Júlia, nu și de la ginerele sãu.
Contele Teleki pune la dispoziția mirilor castelul sãu. Petõfi îl roagã pe prietenul lui sã trimitã tot personalul acasã, ca „sã nu vadã nimeni fericirea mea”, și sã plece și el. Teleki este de acord sã facã pe placul prietenului sãu, cu o singurã condiție: „bucãtarul rãmâne cu nevastã-sa, nu o las pe tânãra ta nevastã fãrã ea, pentru cã numai din giugiulit nu veți putea trãi.”

Mirii ajung pe 9. septembrie la Coltãu, unde stau panã pe 20. octombrie. În cele șase sãptãmâni petrecute la Coltãu, poetul a scris 29 de poezii, adevãrate capodopere ale liricii noastre. Mai multe poezii au fost începute la Coltãu și finalizate în alte locuri. Într-un volum vechi, pe care cu ani în urmã l-am donat muzeului, am numãrat nu mai puțin de 33 de poezii care au fost scrise în întregime sau parțial la Coltãu.

Ca o micã parantezã: în perioada petrecutã la Coltãu, printre altele, cei doi îndrãgostiți au botezat la biserica reformatã o fetițã pe nume Kata, fiica gospodarului Sebestyén György – dupã cum reiese din registrul de stare civilã al lãcașului de cult.

Petõfi scria poeziile, de regulã, la masa de piatrã de sub cornul din parcul castelului, unde petrecea mult timp împreunã cu soția sa. Masa de piatrã (mai bine spus, blatul de piatrã poate fi vãzut și astãzi în parc. Bãtrânul corn legendar al lui Petõfi, sub care a fost inițial înmormântat contele Teleki Sándor, s-a uscat, iar în 1997 a fost doborât de vânt. O creangã a acestui copac, așezatã pe terasa castelului, se poate vedea și în zilele noastre. Mai mult, în locul cornului bãtrân a rãsãrit un lãstar, care acum a ajuns sã ținã umbrã mesei de piatrã, dând speranțã în viitor nu numai îndrãgostiților din Coltãu, ci și celor care viziteazã localitatea.

De vizitatori nu duce lipsã localitatea. În ultimii ani, Coltãu a devenit țintã pentru turiștii din Ungaria, care viziteazã Ardealul. Vara, de regulã, autocar dupã autocar „descalecã” aici. Tocmai din acest motiv, în ultimul deceniu s-au construit mai multe pensiuni. Astfel, localitatea și-a schimbat statutul de odinioarã: din „cãmara de alimente” a Municipiului Baia Mare transformandu-se într-o localitate unde turismul rural își adjudecã un rol din ce în ce mai mare. Vin turiști nu numai din Ungaria, ci și din țarã. Cu câțiva ani în urmã, tocmai discutam cu doamna viceprimar, când a sunat telefonul în biroul dânsei, iar la celãlalt capãt al firului era un domn din Galați, care – în numele unui grup de turiști români – se interesa de condițiile de cazare și despre curiozitãțile locului…

Cultul lui Petõfi Sándor, a poetului libertãții și iubirii este viu la Coltãu. Pe lângã școala care îi poartã numele, anual, în septembrie se organizeazã Sãrbãtoarea Petõfi, la care sunt invitate personalitãți de seamã ale culturii maghiare, atât din țarã, cât și din strãinãtate. În parcul castelului, pe lângã istorica masã de piatrã și arborii seculari rari, printre care și cornul vechi-nou, îl putem întâlni și pe contele Teleki Sándor, pe compozitorul Liszt Ferenc, pe generalul Bem József sau chiar pe Petõfi Sándor și Szendrey Júlia. Cei drept, toți stau neclintiți, sub forma unor bustur sau statui, și vegheazã asupra trecutului glorios, a prieteniei adevãrate și a iubirii eterne.

Iubirile se nasc și mor, și totuși sunt eterne. Eterne, precum cornul bãtrân din Coltãu, care din nou se înfiripã, aspirând spre nori prin lãstarul tânãr de lângã masa de piatrã pe care mai sclipesc razele poemelor de odinioarã.