Doar pentru cine?

Nu-mi place când cineva care nu te cunoaște, nu acceptã sã îți exprimi opinia cu privire la un subiect. Cu atât mai puțin îmi place când astfel de persoane rãmân, cumva, blocate pe niște idei fixe și îi privesc pe ceilalți ca și cum singul lor scop este sã le punã piedicã altora. Am lansat niște comentarii la un material care se intitula „2000 de participanți la Zilele Studenților Maghiari din Cluj”, care au ajuns la cititori altfel decât mi-aș fi dorit.

Când am vãzut titlul m-am întrebat: de ce trebuie sã fie „Ziua studenților maghiari din Cluj” și nu „Ziua studenților cu pãrul lung din Cluj”, sau „Ziua studeților trecuți de 30 de ani din Cluj”.

Adicã, supãrarea mea nu avea nicio legãturã cu maghiarii din context, ci cu faptul cã ziua respectivã trebuia sã fie a unei anumite categorii de studenți.

     

Studenții maghiari au vreo dizabilitate? De ce simțim nevoia sã facem astfel de manifestãri separatiste? La fel aș fi reacționat dacã manifestarea se numea „Ziua studenților români din Cluj”.

Nu ar fi fost mai frumos ca acea manifestare sã se numeascã „Ziua studenților din Cluj”, sã adune toți studenții la un loc pentru a se sãrbãtori împreunã, pentru a se cunoaște?

Am primit un rãspuns cum cã așa „se creazã legãturi între tinerii români și maghiari”. Pardon! Explicați vã rog, cã eu nu înțeleg, unde se creazã acea legãturã despre care se vorbește? Dacã vom continua sã facem activitãți doar pentru români, sau doar pentru maghiari (cã despre cele douã vorbim), în care fiecare își sãrbãtorește doar membrii comunitãții lor, doar cu tradițiile lor, cântece, dansuri și bucate, unde e puntea, legãtura?

Nu are nicio legãturã cu încrederea în studenții maghiari. Asta este o lozincã de apãrare folositã de minoritãți (maghiari și români, deopotrivã). Ne victimizãm pentru cã așa credem noi cã ne percep ceilalți.

A venit în discuție cum cã un primar ar fi uitat sã salute publicul maghiar în limba natalã la un eveniment, cã plãcuțele nu sunt bilingve… dacã ne cramponãm la nesfârșit de aceleași probleme nesemnificative, nu vom ajunge nicãieri.

Neîncrederea nu de la studenți pornește, ci de la cei care își schimbã pãrerile și pozițiile politice dupã interes, de la cei care scandeazã ori de câte ori au ocazia cã-și vor pãmânturile înapoi, de la cei care urla sand se simt amenințați „afarã cu ungurii din țarã”, de la pãrinții din parc care nu îi încurajeazã pe copii sã se joace împreunã „pentru cã sunt români/maghiari”, de la proiectele „multiculturale” care se adreseazã doar unui singur grup etnic, de la atitudinea celor din conducere care aruncã cu noroi ori de câte ori au ocazie, dar și de la nivelul de trai care ne determinã sã ne retragem în cochiliile noastre și sã respingem necunoscutul.

     

Eu am venit în Sfântu Gheorghe de 6 ani, iar de 5 ani sunt îndrãgostitã de oraș și de oamenii dragi pe care i-am gãsit aici. Sunt mândrã cã am ocazia sã locuiesc într-o zonã cu oameni care dau dovadã de bun simț, de respect și hãrnicie. Nu e datã în care sã merg acasã la pãrinți și sã le amintesc ce oraș curat și bine îngrijit avem, ce oameni respectuoși sunt aici și ce frumos se ocupã primarul de tot.

Bineînțeles, fiecare pãdure are uscãturile ei, dar atitudinea mea fațã de maghiari s-a schimbat foarte mult de când împart același bloc, aceeași bancã din parc și aceleași idei, și vreau sã cred cã și fiul meu va înțelege cã ceea ce ne face diferiți este doar modul nostru de gândire, nu culoarea pielii, înãțimea, numele, religia sau altceva.