Despre salvarea lui Vass Zoltán -2.
Dincolo de etnie, calitatea de om

Zilele toamnei, tot mai reci și mai colorate urmeazã necontenite mersul lucrurilor.

Povestea unui om bolnav și ajuns de toate necazurile vieții îmi dã parcã alarma demult tãcutã. Un alt caz nefericit, un alt om ajuns în stradã. Când ajungi așa, demult nu va mai fi conta etnia sau religia ta. E bine dacã-ți mai amintești cine ești și unde te-ai nãscut.

Cazul despre care discutãm este al unui nene, Vass Zoltán Dénes pe numele lui, ajuns om al strãzii în împrejurãri necunoscute. Gãsit pe malul Oltului într-un adãpost improvizat de nylon, Zoli bácsi nu e prea vorbãreț. Are alãturi o familie de câini Husky, care-i țin atât de urât cât și de cald, în nopțile reci. Nu e un stil de viațã pe care sã-l invidiezi… Ajutat de cei de la Observatorul de Covasna și Székely Kutya Klub, povestea cu omul neajutorat a ajuns și la mine.

Soluția salvatoare mi-a încolțit repede în minte! Anume sã-l iau la cabanã, sus la Șugaș Bãi. Ș-așa omul a fost fochist toatã viața lui, deci ar fi fãcut ce știa mai bine sã facã. Foc în centralã. Plus cã primea un pat curat și cald, câinii îi putea pãstra alãturi, eu aveam pe cineva care sã „miște” ceva când nu sunt prezent și toatã lumea era fericitã. Mno, dar similar cu proverbul care zice cã un drum prea „ușor” cel mai adesea nu duce nicãieri, tot așa ne-am pomenit și noi în ziua trei cu un Zoli bácsi bolnav, cu grave probleme de igienã, sictirit parcã de viațã.

Deși ne știam de o sãptãmânã, nimic nu ți-ar fii dat de bãnuit cã omul e bolnav de o afecțiune psihicã. Orice interacțiune cu el se desfãșura mai mult decât normal, adesea mai uman decât cu un om oarecare, fãrã probleme. Dar iatã cã dacã rãmânea singur, probabil tulburat de afecțiunea lui, fãcea prostii, involuntar. Sau inconștient.

Soluția? Deocamdatã o nouã mutare provizorie la un centru unde e primit în fiecare noapte. Este oare de ajuns? Cu siguranțã, nu! O cauzã pierdutã… este vreodatã cu adevãrat pierdutã? Pânã-n a cât-a linie sã aruncãm lupta?

Fericirea… o stare de bine atât de relativã în rândul oamenilor. Cum e ca-n visurile tale o camerã cãlduțã și o farfurie de mâncare sã fie atât de așteptate ca Dumnezeu? Dacã n-ai imaginația necesarã, intrã într-un adãpost de noapte.

 Zilele acestea sus la Șugaș la cabanã, nu te mai saturi sã privești jocul culorilor (Foto.Andrei Poștoacã)

Ai curajul și privește în ochi mai mult de 2 secunde oamenii de acolo. Vei înțelege ce vorbesc! Cum se vede viața de la cel mai de jos nivel, dincolo de drapele și denumiri de strãzi, scandaluri și partide politice, oamenii strãzii știu. Cât de important e sã fi om, și nu român sau maghiar? Pe o scarã a omeniei de la ce nivel în sus ar trebui sã ne punem problema identitãții? (Sau dacã ar trebui sã ne-o punem). Sunt multe întrebãri, ce mã freacã insistent la cap sã le gãsesc un rãspuns.

Pânã atunci, ultima experiențã cu acest nene neajutorat m-a fãcut sã-mi dau seama cã suntem, la nivel colectiv, mult prea departe de ceea ce pretindem cã vrem sã fim. Întregul sistem, societatea, modul de viațã în sine, bazat mai mult pe binele propriu decât pe cel colectiv determinã un mod de acțiune și judecatã subiectiv.

Cu alte cuvinte, general vorbind, simți o mare durere-n…cot. Ție sã-ți fie bine, capra vecinului sã crape. Vecinul aruncã gunoiul pe jos, vecinul taie pãdurea, vecinul spalã mașina-n râu, vecinul ascultã muzica tare. Toate astea pentru cã pe vecinul îl doare-n cot. Și pe tine la fel, din moment ce reacția ta întârzie sã aparã. Sau poate cã și tu faci la fel.

Desigur cã pe lumea asta nu toate sunt albe și nu toate sunt negre. Mai sunt și gri. Gri închis sau deschis. Ideea ar fi cã ar trebui sã fim mai pãsãtori, mai atenți cu cei din jurul nostru, mai implicați și mai responsabili. (și nu doar de Crãciun, cum suntem sfãtuiți prin reclame).

Morala ar fi cã dacã pe ãla de lângã tine îl doare ceva, ajutã-l. Cã poimâine s-ar putea sã vã doarã pe amândoi. Și rãspoimâine pe noi toți.

Cu o deosebitã frustrare, un cetãțean.