Despre P. G. Wodehouse si Rejtõ Jenõ (P. Howard), maeștri ai umorului de calitate
Despre P. G. Wodehouse si Rejtõ Jenõ (P. Howard), maeștri ai umorului de calitate

Despre P. G. Wodehouse iubitorii de lecturã știu destul de multe lucruri. Mai ales cã este socotit, alãturi de Jerome K. Jerome, prototipul scriitorului britanic care a dus umorul englezesc, de bunã calitate, în casele cititorilor din lumea întreagã. Stilul sãu aparent sobru, personajele pline de morgã, care cel mai ades vorbesc o englezã curatã și respectã regulile etichetei impuse de rangul fiecãruia dintre ele, au creat deja o marcã înregistratã. O viațã agitatã, periplul dintre UK, SUA și Franța, precum si rãzboiul și cãsnicia, nu l-au împiedicat totuși sã trãiascã pânã la vârsta respectabilã de 93 de ani.

Pe când P. G. Wodehouse bãtea la porțile afirmãrii, în celãlalt capãt al Europei, în Ungaria, se nãștea Jenõ Rejtõ, cel care avea sã cunoascã gloria literarã mai ales sub pseudonimul P. Howard. Va cãlãtori mult, lucru care avea sã-l ajute sã dea un aer de autenticitate scrierilor sale, ale cãror eroi se mișcã prin toatã lumea. Personal cred cã pseudonimul literar ales de Jenõ Rejtõ are ceva legãturã cu modul în care britanicul P. G. Wodehouse își semna operele, simt o sursã de inspirație, o dorința de a pastișa cu umor dupã un autor cunoscut.

                                                      Personaje Rejtõ Jenõ…
Între viața celor doi autori existã și anumite asemãnãri, dar și deosebiri fantastice. Primul se naște într-o clasicã familie englezeascã, al doilea într-o familie de evrei maghiari. Primul se mișcã între SUA și Franța, dupã câștiguri mai mari și scutiri de impozit, celãlalt plãtește uneori la cafenea cu texte scrise pe șervețele. Amândoi ajung sã cunoascã prizonieratul în cel de-al doilea rãzboi mondial, dar în circumstanțe atât de diferite. Wodehouse este luat prizonier în Franța ocupatã, pentru cã întârziase sã o pãrãseascã la timp, în 1940. Rejtõ ajunge în lagãrele de muncã deschise pe frontul de est, deși era deja grav bolnav, din cauza fasciștilor maghiari, care-l raporteazã.
                 
Prizonieratul lui Wodehouse, în Belgia și Silezia Superioarã, a fost rezonabil comparativ cu regimul de exterminare din lagãrele din est. I-a permis chiar sã-și pãstreze umorul, și sã lanseze celebra butadã:

 Dacã asta-i Silezia Superioarã, mã întreb cum o fi Silezia Inferioarã?

Mai mult chiar, acceptȃnd sa realizeze emisiuni de umor pentru soldații americani, ajunge sã fie acuzat de colaborationism cu germanii, de cãtre compatrioții sãi.

În schimb P. Howard își pierde viața, dupã nici un an în așa numitul „lagãr de muncã”. Munca te elibereazã, nu?, clamau naziștii cu un cinism greu de înțeles. Literatura maghiarã și universalã a pierdut astfel, la numai 38 de ani, o valoare deosebitã, un scriitor aproape unic în ce privește stilul.

Despre acest stil s-a scris mult, mai ales dupã 1960, când lucrãrile sale au fost redescoperite și reeditate, în maghiarã mai întâi, apoi în multe alte limbi. P. Howard alege sã abordeze subiectele într-un stil propriu, care imitã la suprafațã scrierile tipic englezești ale lui P. G. Wodehouse sau Jerome K. Jerome, dar numai la suprafațã. În realitate autorul parcã ne face tot timpul cu ochiul, arborȃnd și un surâs pișicher, spunându-ne:

 – Așa-i cã sunt bun? Așa-i cã pot scrie cã un englez sadea? Dar fãrã ca sã pãstrez și morga acestuia. Și cu umor mai sprințar, mai neconvențional?
Pentru cã dacã personajele sale sunt tot englezi în general, eticheta și pãstrarea distanței între oameni de ranguri diferite nu-l pasioneazã pe P. Howard. Lorzii, amiralii, chiar și un prinț de sânge regal, se amestecã în acțiune cu artiste de cabaret, inventatori nebuni, contrabandiști din porturi levantine, soldați din Legiunea strãinã sau satrapi asiatici. 

De aici rezultând niște romane a cãror acțiune se aseamãnã cu o cursã nebunã de montagne russe, pe care nu le poți lãsa din mânã pânã la sfârșit. Furturi, crime, rãpiri, substituiri de persoane oficiale, mituiri, împușcãturi, evadãri de la nebuni, sechestrarea unui întreg neam de nobili, urmãriri (cu piciorul, cu trãsura, cu barca, cu un distrugãtor de rãzboi furat), toate sunt ingredientele romanelor care îți mãresc și ție adrenalina, în timp ce le citești!

Câtã deosebire fațã de romanele lui Wodehouse, unde furtul unui porc ocupã un capitol întreg, iar în alte douã se va tot vorbi despre asta.
           

Cu toate acestea cei doi autori fac parte dint-o frãție deosebitã. Aceea a celor cãrora Dumnezeu le-a dat har, iar ei nu l-au tratat ca fiul risipitor, dimpotrivã! L-au cultivat, l-au înmulțit, și l-au împãrțit cu noi cititorii.
      
Și totuși, nu pot sã nu mã întreb, ce-ar fi fost dacã și Jenõ Rejtõ ar fi trãit 93 de ani?