Despre îmbrãțișarea tãtarilor și modificarea frontierelor (2)
Despre îmbrãțișarea tãtarilor și modificarea frontierelor (2)

Posesiunile lui Bogdan de la Cuhea/Izakonyha, considerat de Denis Cãprãroiu (3) același cu voievodul oltean, se aflau în extremitatea sud-esticã a Maramureșului istoric, la granița cu Moldova, în proximitatea Prislopului, poarta de intrare a hoardelor tãtãrãști în acest teritoriu. Este logic, fiindcã un voievod Bogdan împroprietãrit în Maramureș, dupã anul 1335, nu ar fi putut poseda moșii în mijlocul altor cnezate de vale, preexistente, decât în situații excepționale, pur teoretice. Referindu-se la cercetarea istoricã întreprinsã de Radu Popa, autorul relevã faptul cã

„familia Bogdãneștilor era, la mijlocul secolului al XIV-lea, singura familie din Maramureș lipsitã de relații de rudenie cu vreo altã familie aparținând acestei țãri”, iar apoi continuã: „la jumãtatea secolului al XIV-lea, deplina stãpânire a voievodului de la Cuhea asupra satelor de pe valea superioarã a Vișeului – cele douã Vișee, Borșa și Moisei –, ca parte integrantã a moșiei sale, în ciuda caracterului indubitabil al acestei depline stãpâniri, aflãm dintr-o diplomã de întãrire emisã mai târziu, sub guvernarea lui Ioan de Hunedoara, un fapt de excepționalã însemnãtate: cnezii vișeeni stãpâneau satele în discuție, cu drept cnezial – recunoscut ca atare de adunarea >nobililor și nenobililor comitatului Maramureș<, ca și de autoritãțile comitatense –, încã din vremea sfinților regi ai Ungariei. Așadar, dreptul de proprietate al acestor cnezi, care nu aveau nicio legãturã cu familia Bogdãneștilor, fusese uzurpat, la un moment dat, de cãtre voievodul Bogdan, prin impunere”(3).

                  Rãmãșițele bisericii Sfântul Rege ștefan la Cuhea (Izakonyha)

Mergând pe același fir, istoricul menționeazã biserica de piatrã din Cuhea cu hramul Sf. Rege ștefan, o bisericã-salã caracteristicã goticului timpuriu, incluzând și nelipsita sacristie, ridicatã spre finele domniei lui Carol Robert de Anjou, în intervalul 1335-1340, a cãrei datare a fost posibilã datoritã monedelor descoperite într-un mic tezaur îngropat la temelia altarului, dintre care cele mai vechi au fost emise de cãtre regele sârb ștefan Dușan, în prima parte a domniei (1331-1346).

În plus, edificiul pare a fi construit de niște nou-veniți ce nu au cunoscut ori nu au respectat un cimitir preexistent, fapt ce sugereazã „calitatea de nou veniți a Bogdãneștilor pe un teritoriu a cãrui istorie anterioarã se lasã mult prea greu tâlcuitã”. Astfel, pare plauzibil cã „una dintre condițiile strãmutãrii lui Bogdan sã fi fost trecerea la catolicism, ceea ce ar putea explica întrega conjuncturã evocatã anterior, fãrã ca acest lucru sã punã sub semnul întrebãrii revenirea voievodului la credința ortodoxã, imediat dupã rãzvrãtirea sa”(3).

                                         In memoriam Sfântul Rege ștefan la Cuhea (Izakonyha)

Nimic nefiresc, dacã ne raportãm la situația din secolul al XIV-lea, când în Regatul Maghiar, ascensiunea spre vârful ierarhiei era condiționatã într-o foarte mare mãsurã de apartenența la creștinisnul apusean. Dupã cum ne spune Ioan-Aurel Pop, politica papalitãții fațã de creștinãtatea orientalã (și prin urmare și cea a regilor maghiari) care se radicalizase dupã 1204 (Cruciada a IV), când cruciații au cucerit Constantinopolul, a cunoscut „maximum de virulențã”, schismaticii fiind adesea asimilați ereticilor. În acest context, la 1234, Episcopia Cumaniei (fondatã de Béla al IV-lea pentru cumani) încerca sã promoveze catolicismul și printre valahii schismatici, iar Conciliul de la Buda din 1279, hotãra ca „preoții schismatici sã nu mai poatã ține cult dumnezeiesc, nici sã construiascã biserici sau alte lãcașuri sfinte de piatrã sau de zid, iar credincioșii sã nu poatã participa la astfel de serviciu divin”(10).

                      In memoriam Béla al IV-lea, fondatorul Episcopiei Cumanilor la Milcov

Înființarea acestei episcopii fusese aprobatã în 1227, de cãtre papa Grigore al IX-lea (1227-1241) cu ocazia creștinãrii cumanilor de cãtre cãlugãrii dominicani, astfel cã orașul medieval Civitas de Mylco (cetatea Milcovului; ipotetic Focșani) a devenit sediu diecezan romano-catolic, sufragan al Arhiepiscopiei de Esztergom (Strigonium), sub jurisdicția sa intrând teritoriile locuite în sudul Moldovei de cãtre cumani, cât și cele stãpânite de cãtre Cavalerii teutoni din țara Bârsei (Burzenland).

Aceștia au stãpânit între anii 1211- 1225 țara Bârsei, dar în momentul în care interesele ordinului n-au mai coincis cu cele ale Regatului maghiar și când puterea cavalerilor cãlugãri a devenit amenințãtoare, Andrei al II-lea, regele care inițial i-a chemat pentru a apãra acel colț al țãrii de atacurile cumanilor, i-a invins și i-a expulzat. Ajunși în aceastã situație, Cavalerii teutoni au plecat în Prusia, unde au repurtat numeroase victorii în cadrul Cruciadei nordice, împotriva triburilor baltice pãgâne și au întemeiat un stat puternic.

                       Teutonii izgonuți din Transilvania s-au apucat de clãdit… în Prusia

Ipotetic vorbind, ar fi putut la fel de bine sã rãmânã în țara Bârsei, iar în cofruntarea cu mongolii sã incline balanța în favoarea ungurilor, dar nu pot sã nu mã gândesc la cum ar fi putut evolua istoria acestor locuri, dacã puternicii Cavaleri ai Fecioarei, împreunã cu sașii ar fi întemeiat un stat supus autoritãții papale, o entitate, asemãnãtoare cu cele întemeiate de cruciați în țara Sfântã.

Revenind la Maramureșul istoric fac urmãtoarea parantezã: în condițiile, în care asupra trecutului planeazã incertitudini și o mulțime de vestigii ale sale sunt încã neidentificate sau sunt pur și simplu lãsate de izbeliște, nu poate decât sã ne bucure înființarea, în anul 2014, la Vișeul de Sus, a Centrului Documentar-Expozițional al Nobilimii Maramureșene Române, realizat în întregime de artistul Ioan Piso și de soția sa Livia Piso-Filipașcu de Dolha și Petrova, descendentã a unei vechi familii nobiliare maramureșene.

Acest centru este conceput ca un generos spațiu expozițional, dar în același timp este și un un loc destinat cercetãrii unui amplu material documentar legat de trecutul istoric al Maramureșului. și desigur, trebuie menționatã și starea ruinelor Bisericii Sfântului Rege ștefan de la Cuhea, care – prin prezența sa și rolul sãu în viața comunitãților locale de atunci – pune descãlecatul moldovean al lui Bogdan într-o luminã aparte.

Prin 1362-1363, dupã moartea lui Sas, Bogdan, ajuns „infidel notoriu” al regelui, trece definitiv munții în Moldova însoțit de vreo 100-200 de familii, de unde îl alungã pe Balc și pe restul acoliților lui Dragoș și desigur, renunțã la politica agresivã fațã de tãtari, probabil din aceeași pornire ce ne îmboldește și azi, pe noi, românii, sã clamãm „pânã treci puntea, te faci frate cu dracul”. Dupã ce participã la toate încercãrile eșuate ale lui Ludovic I de a-l înlãtura pe Bogdan I, Balc revine pentru totdeauna în Maramureș, dobândind de la rege funcții și fostele posesiuni ale „dușmanului” Bogdan.

Bogdan este singurul caz de fruntaș maramureșean numit voievod chiar și dupã cãderea sa în infidelitate fațã de coroana angevinã. Pânã și în actul din 1365, prin care i se confiscã moșiile, el apare drept voievodul Bogdan, atributul respectiv neavând legãtura cu funcția sa maramureșeanã, care îi fusese retrasã încã din iarna anilor 1342-1343, ci cu vechea și perpetua sa calitate de voievod, așa cum apare menționatã, pentru întâia datã, în documentul din 1335 (3). Astfel s-a constituit voievodatul Moldovei, la început doar în pãrțile învecinate cu Maramureșul, iar Ludovic cel Mare n-a putut împiedica distanțarea sa de regat (ruperea și independența conform lui Alain Du Nay).


     Monedele Mușatinilor: pe verso fasciile și crinii Ungariei Angevine

Începuturile Moldovei ca și ale țãrii Românești sunt încã incomplet cunoscute și eu cred cã, în 1365-1366, Bogdan a reușit mai degrabã sã obținã bunãvoința suzeranului sãu decât victorii decisive, iar organizarea noului stat s-a fãcut dupã modelul pe care voievodul și-l însușise în Maramureș.

Este de ajuns sã facem referire la Margareta Mușata (Margarita di Cereth), acea „Domina Valahie Minoris”, la enigmaticul Costea Voievod, ori sã ne aruncãm privirea asupra groșilor (monede) din timpul lui Petru I al Mușatei sau a lui Alexandru cel Bun care pe avers au imprimat capul de bour, iar pe revers scutul fasciat și florile de crin, pentru a înțelege cã neatârnarea Mușatinilor nu a echivalat cu ruperea totalã a legãturilor cu regii unguri, deși ulterior au oscilat între aceștia și cei poloni, profitând de disensiunile inerente, într-o alternanțã conjuncturalã a suzeranilor.

Putem însã afirma cu certitudine faptul cã între Moldova lui Dragoș – „cel care a rãmas toatã viața un slujitor regal” și cea a lui Bogdan era o mare deosebire, iar schimbarea de atunci a fost consemnatã de cãtre cronicarul Ioan de Târnave (Küküllei János): „țara Moldovei s-a lãțit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata) (12). Spus pe șleau, spre deosebire de Dragoș care era doar un markgraf, Bogdan era vodã peste Moldova.

Evenimentele de atunci trebuie privite în contextul religios al regiunii, adicã în raport cu uriașa coaliție polono-lituanianã și cu faptul cã în acea regiune, populația trece „în masã” pe lângã cristelnițã (baptisteriu) de abia în 1386, în timp ce mica Moldovã parcurgea deja o reorganizare a vieții creștine (catolicizãri, treceri la ortodoxie). Dupã cum ne spune Szabó Csaba, în investigația literarã „Margaretele lui Alexandru cel Bun”: „Moldova începuturilor lui Lațcu (Laczko dux), Margaretei-Mușata și a lui Petru Mușat, a cunoscut deja cea mai evoluatã fazã a creștinismului care mereu se reînnoia: schimbarea ritului. Când Lațcu se informase discret despre poziția Bizanțului fațã de fondãrile episcopale catolice, mai marii lituanieni îl împãcau pe zeul cel urât al tunetului prin jertfe sângeroase de bou” (15).

                         Background pentru fondarea Moldovei: Polonia, Ungaria, Lituania

În orice caz, situația creatã avea un substrat de naturã sã-l îngrijoreze pe Ludovic cel Mare care a petrecut jumãtate din anul 1366 în Transilvania, la Bistritz (din aprilie pânã în octombrie).

Prin decretul emis în acel an, la Turda, ce conținea și prevederi legale îndreptate explicit contra valahilor/românilor (presumptuosam astuciam diversorum malefactorum, specialiter Olachorum, in ipsa terra nostra existencium – rãutãțile diverșilor raufãcãtori, în special ale valahilor (românilor); exterminandum seu delendum in ipsa terra malefactores quarumlibet nacionum, signanter Olachorum – sã fie izgoniți ori exterminați din aceastã țarã rãufãcãtorii de orice nație, dar în special valahii (românii), a grãbit procesul de disoluție a acelei Universitas Valachorum ce existase la începuturile Regatului Maghiar și care și-a pierdut treptat statutul de stare social (11) și evident, statutul românilor transilvãneni a decãzut, dupã cum ne spune și istoricul turdean Rãzvan Neagu (8).

Ultimul document scris atestând Universitas Valachorum dateazã din mai 1355, când adunarea generalã (congregatio generalis) a stãrilor transilvane a fost convocatã la Turda (11). În acest context se cuvine mențiunea cã Jus valachicum (dreptul valahilor), sistemul judecãtoresc cutumiar ce atribuia funcția judecãtoreascã localã cnejilor a funcționat mult timp în comunitãțile de vlahi din Ardeal, astfel încât în ziua de azi, nimeni nu îl contestã deși sintagma jus valahicum ab antiquo (obiceiul pãmântului) încinge spiritele.

Prima sutã de ani de la întemeierea celor douã principate a fost, potrivit lui Constantin C. Giurescu, o perioadã strãlucitã în istoria românilor, iar domniile lui Mircea cel Bãtrân și Alexandru cel Bun constituie cea mai limpede dovadã în acest sens (7). Regatul Ungariei și cele douã state ale vlahilor, la a cãror întemeiere ungurii au contribuit involuntar, s-au aflat „în calea rãutãților”, dacã-mi este permis sã-l parafrazez pe cronicar și fiind astfel poziționate, tustrele au apãrat Europa, laolaltã cu propria avuție … la fel ca oricare alt popor din regiune.

Este suficient sã aruncãm doar o privire asupra domniei lui Alexandru cel Bun, pentru a pricepe câte ceva despre statutul din acea vreme al Moldovei. Acest domnitor, care a dus o politicã de echilibru între Polonia și Regatul Ungariei, a fost însurat de patru ori – cu Margareta Losonczi, cu Ana Neacșa, apoi cu Ringala (lituaniancã) și cu Marina – un mod chibzuit de a obține bunãvoința vecinilor.

Biserica veche (maghiarã) din Baia (Moldvabánya). În centrul bisericii a fost înmormântatã Margareta Losonczi, prima soție a lui Alexandru cel Bun, cu care a avut doi copii. Margareta este prezentã în picturile de la Sucevița.

Urmãrind sã se sustragã pretențiilor lui Sigismund de Luxemburg care urmãrea reinstaurarea clarã a suzeranitãții din vremea în care Moldova era o prelungire a regatului și mai ales sã controleze Chilia, pe 12 martie 1402, Alexandru încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav II Jagello (casãtorit la 1386 cu Hedviga de Anjou, fiica regelui Ludovic I cel Mare), tratat ce va fi reînnoit în 1404, 1407 și 1411.

Amintesc faptul cã regele Sigismund mai încercase și anterior domniei lui Alexandru sã se impunã ferm în Moldova, astfel cã la 12 februarie 1395, ștefan Mușat, fiul lui Roman, dupã ce a acceptat formal încetarea ostilitãților și a „fãcut supunere” în chip de stratagemã, a atacat cu toatã puterea poporului sãu (14) și surprins armata maghiarã pe drumul de întoarcere spre trecãtoarea Bicaz, în apropiere de Tîrgu Neamț la Hindãu (astãzi Ghindãoani).

În 1399, ștefan Mușat a participat Bãtãlia de la râul Vorskla (ilustrația.din stânga) dintre coaliția formatã din lituanieni, polonezi, teutoni, moldoveni, valahi și tãtari rãsculați conduși de conduși de cneazul Vitold și armata Hoardei de Aur condusã de hanul Timur Kutlug. Atunci a avut loc una dintre cele mai sângeroase bãtãlii ale secolului al XIV-lea din Europa de Est, încheiatã cu înfrângerea decisivã a coaliției creștine și se pare cã domnul moldovean a murit în luptã.

Cei doi rivali – Vladislav II Jagello și Sigismund de Luxemburg –, împãcați pentru moment, au semnat pe 15 martie 1412, tratatul de la Lublau. Într-o clauzã secretã acesta prevedea ca în cazul neimplicãrii lui Alexandru la o preconizatã campanie antiotomanã, Moldova sã fie împãrțitã între cei doi suverani, Poloniei revenindu-i Suceava și Cetatea Albã, iar Ungariei, Romanul – regiune în care și astãzi romano-catolicii sunt numeroși și Chilia, deși nota bene, în acea perioadã, Regatul Poloniei nu a participat la nicio astfel de campanie (ex. Bãtãlia de la Nicopole).

Pe de altã parte și tratatul moldo-polon din 1411 conținea o dispoziție categoricã, de ajutor reciproc împotriva Regatului Ungariei. Din fericire pentru Moldova, divergențele polono-ungare au eclipsat interesele comune; Alexandru s-a achitat de obligațiile ce-i reveneau ca vasal al regelui polon, sprijinindu-l cu trupe la Grünwald în 1410 și Marienburg în 1422, în luptele cu Cavalerii teutoni, iar delicatul moment a fost depãșit.

                Teutonii – izgoniți din Transilvania de Andrei al II-lea, trec la construirea Prusiei

Mai târziu, domnul moldovean cunoscând prevederile de la Lublau, l-a sprijinit pe fratele lui Vladislav II Jagello, Swidrigaillo, care urmãrea sã fondeze un mare stat lituanian și s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, arãtându-se dispus sã renunțe temporar la Chilia, însã nu și la intervențiile ce-i serveau interesele contrare Coroanei Maghiare, în țara Româneascã. În 1420, Moldova a fost atacatã pentru prima datã de cãtre turci, dar flota ce asedia de pe mare Chilia și Cetatea Albã a fost respinsã cu forțe proprii de Alexandru.

Sfârșitul domniei îl aflã pe domn dușman al regelui polon, posturã în care organizeazã o campanie antipolonezã și armata sa înainteazã pânã la Camenița. Ce ziceți, nu aduce cu ceea ce înțelegem azi prin „zi ca ei și fã ca tine”?

Exemplele pot fi numerose, pentru cã dupã cum sublinia Ioan-Aurel Pop, într-un articol publicat de Portalul Corbii Albi „în luptele contra otomanilor, sunt zeci de exemple de alianțe ale regilor ungari, voievozilor și principilor transilvani cu domnii (principii) țãrii Românești și Moldovei, de pe la 1350 pânã spre 1700!”
 

Ungurii, nimic de spus, au dovedit cu prisosințã remarcabile calitãți militare și au consumat însemnate resurse, menținându-se multã vreme la rangul de putere regionalã de primã mãrime, dar semeția despre care se pomenea în Cronica pictatã de la Viena le-a fost, probabil, cel dintâi dușman.

 
                                                                ***

Astãzi, ne amintim rar de cumani, cel mai adesea când întâlnim vreun Coman sau Kun, iar în Emisfera Esticã situația geopoliticã este total diferitã fațã de vremurile în care aceștia umblau prin lume. Totul pare schimbat, mai puțin nãravurile și „mersul lumii” în esența sa.

Dupã cum bine știm, atât maghiarii cât și românii continuã sã apere Europa și creștinãtatea… unii semeți și didacți, consumând resurse serioase în spatele gardului, ceilalți așteptând „modești dar demni” – vorba politrucului încolonat, convinși cã acele câteva corturi învãluite de ceața din Pusta Banatului îi vor ține la respect pe migranți, precum gonacii lui ștefan cel Mare pe turci, în ceața de la Podu-Înalt.

Dacã mai luãm în calcul și cutuma de a rãspunde „și cu da și cu nu” la orice li se cere, românii mei au și de aceastã datã mari șanse sã priveascã încrezãtori spre viitor …

                          In memoriam Cumania și cumanii. În dreapta Codex cumanicus

Lãsând deoparte fenomenul migraționist ce a pus pe gânduri întreaga Europã și revenind la nãravuri, nu pot sã nu remarc felul în care românii și ungurii, din nou aliați (de prin 1940, cu câteva întreruperi nesemnificative) stau „umãr lângã umãr”, fiecare în felul sãu, ca unii ce se știu de atât de mult timp, încât momentul primei întâlniri mai cã nu conteazã.

Mã întreb atunci, pe bunã dreptate, cum se poate ca douã popoare, dintre care unul s-a ridicat din mijlocul slavilor, iar celãlalt s-a înfipt ca un pinten în mijlocul lor și care, ambele, au câte ceva de împãrțit cu vecinii, sã nu aibã mai multe în comun decât o bucatã de țarã pe care și-o disputã și niște stropi de sânge cuman. Eu unul, consider cã numeroase pagini din istorie le sunt comune, iar povestea nu s-a sfârșit …

Frați români!! Nu suntem obligați sã-i iubim pe maghiari dar, cu toatã semeția lor, oleacã de respect meritã, mãcar pentru douã momente din istoria recentã. Sã ne aducem aminte doar de anul 1956 când ungurii, uniți cum mai fuseserã doar la 1848, s-au ridicat împotriva „suzeranului roșu” ce ne stãpânea deopotrivã sau de anii din urmã ai lui Ceaușescu, când mii de transfugi, printre care și români (inclusiv Nadia Comãneci), s-au refugiat în Ungaria, în drum spre libertate. Deci fraților, „sã reîncepem sã gândim europenește”(2) cum scria într-o carte istoricul Lucian Boia; sã ne gândim cã într-o oarecare mãsurã, mentalitatea noastrã actualã a fost „lustruitã” și de asprimea trecutului, dar mai ales „sã nu cãutãm motiv cu prilej” cum ar spune genialul Ion Creangã, cel care a deslușit atât de mult din firea românului.

1.       
Boia L. – (2001) Istorie și mit în
conștiința româneascã, Ed. Humanitas

2.       
Boia L. – (2015) Cum s-a
românizat România, , Ed. Humanitas, București

3.       
Cãprãroiu D. – (2013) Din nou
despre originea olteneascã a voievodului Bogdan I, Românii în istoria Europei, vol.
I, Ed. Cetatea de Scaun, 70-86, Târgoviște

4.       
Dagnev
D. – (2009) Formarea statului medieval țara Moldovei: contribuții, Akademos,
nr. 2(13), iunie 2009 54-57, Chișinãu

5.       
Engel P.- (2006) Regatul
Sfântului ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Ed.
Mega, Cluj-Napoca

6.       
Giurescu C.C, Giurescu C.D. – (1975)
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînã la întemeierea statelor
românești, Ed. științificã și enciclopedicã, București

7.       
Giurescu C.C, Giurescu C.D. –
(1976) Istoria românilor de la mijlocul secolului al XIV-lea pînã la începutul
secolului al XVII-lea, Ed. științificã și enciclopedicã, București

8.       
http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania

9.       
Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad
C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed.
Világhírnév, Cluj

10.    
Pop I.-A. – (1994) Observații
privitoare la structura etnicã și confesionalã a Ungariei și Transilvaniei
medievale (sec. IX-XIV), în vol. Istoria României, Pagini transilvane, Fundația
Culturalã Românã

11.    
Pop I.-A. – (2000) L’assemblée
générale des Etats de Transylvanie de mai 1355, Transylvanian Review, IX, 36 –
45

12.    
Pop
I-A. –
„Maramureșul …
intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire
româneascã menționate la 1547
http://www.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547

13.    
Pop
I-A., Nägler T. (coordonatori) – (2003) Istoria Transilvaniei – vol.I
(pânã la 1541),
Ed. Centrul de Studii Transilvane

14.    
Rezachevici
C.- (2001) Cronologia criticã a domnilor din țara Româneascã și Moldova 1324 –
1881, Volumul I, Ed. Enciclopedicã, 462 – 463

15.     Szabó Cs. – (2010) Margaretele lui Alexandru cel Bun, în
vol. Noi-Mi, Colecția Corbul Alb, Ed.
Világhírnév, Cluj