Despre îmbrãțișarea tãtarilor și modificarea frontierelor (1)
Despre îmbrãțișarea tãtarilor și modificarea frontierelor (1.)

M-am decis sã aștern aceste rânduri, împãcându-mã cu gândul cã aceia ce nu pricep cât de ingrat este sã privești detașat asemenea întâmplãri, atunci când aparții uneia dintre tabere, sunt numeroși. Cu toate acestea, mã voi strãdui sã mi le explic în primul rând mie.

Mohi (1241), alãturi de Mohács (1526) și Trianon (1920), reprezintã pentru maghiari momente nefaste, de cumpãnã, în care tumultul vremurilor le-a încercat poporul și țara. Pentru români însã, a cãror istorie se împletește adeseori cu cea a maghiarilor, pomenitele evenimente s-au dovedit oportunitãți ce le-au influențat destinul dar curios, nici cei care au avut de câștigat și nici cei ce au pierdut, rând pe rând, nu par sã-și fi modificat considerabil firile.

Mi-am propus sã pornesc în aceastã „incursiune” dintr-un moment ce precede cu aproximativ douã decenii perioada în care potrivit lui Alain Du Nay „regele Ungariei Béla al IV-lea a refãcut țara dupã plecarea tãtarilor; a reorganizat apãrarea militarã a țãrii, în loc de cetãți regale construind cetãți fortificate pe vârfurile înalte ale munților. Pentru popularea Ardealului au fost aduși oameni din Ungaria și din strãinãtate și au venit și numeroși români (vlahi). Nu întâmplãtor regele Béla al IV-lea a fost supranumit cel de al doilea fondator al țãrii.”

                                              Tãtarii îl urmãresc pe Béla al IV-lea

Pe de altã parte, Lucian Boia afirma cã „potrivit multiplelor teze divergente românești și strãine, românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespunzãtor României moderne, sau într-o zonã limitatã a acestui spațiu, chiar foarte limitatã în unele variante, sau într-o regiune depãșind cu mult extinderea actualã a poporului român, pânã la cuprinderea unei bune pãrți din Europa centralã și sud-esticã, sau, în sfârșit, undeva la sud de Dunãre, cu totul în afara țãrii unde trãiesc astãzi!” (1) – o abordare mult mai largã și mai chibzuitã, ce nu o exclude pe prima, dar care relevã realitatea: niciuna dintre teoriile referitoare la etnogeneza românilor nu este perfectã.

Prin urmare, gândindu-mã la faptul cã modul în care se prezintã azi România are legãturã mai degrabã cu numãrul românilor decât cu originea lor, am considerat cã momentul acestei așa-zise „a doua fondãri a țãrii” (Regatul maghiar), de la care s-au scurs aproape opt secole de istorie acceptatã de toți, precum și apariția celor douã state – țara Româneascã și Moldova –, reprezintã un moment al istoriei acestor locuri, asupra cãruia meritã sã chibzuim.

Sper însã cã este limpede pentru oricine cã teribila încercare cu care s-a confruntat Regatul maghiar la sfârșitul acelui mileniu de mari frãmântãri, al cãrui început a fost marcat de așezarea goților în Dacia (sec.III), în calitate de federați (aliați) dupã spusele lui Constantin C. Giurescu, peste o populație despre care scriitorul antic Slavianus relata: „într-un glas se roagã țãranii romani sã-i lase a trãi cu barbarii… și apoi ne mirãm cã tot nu pot fi învinși goții, când sãtenii sunt mai bucuroși sã fie cu ei decât cu noi”(6), nu echivaleazã cu distrugerea totalã a statului, ci doar cu o perioadã în care maghiarii și-au concentrat toate resursele în direcția refacerii țãrii puternic afectate de invazie.
    
                                                                            ***

La 31 mai 1223, pe malul râului Kalka, dupã o urmãrire de câteva zile, Mstislav cel Viteaz și aliații sãi cumani, au atacat armata mongolã a cãrei ariergardã o zdrobiserã de puțin timp. Au pornit la luptã încrezãtori în victorie, fãrã sã mai aștepte restul forțelor slave și au suferit o înfrângere zdrobitoare.

Amenințați de urgia mongolilor, cumanii s-au apropiat de unguri, astfel cã mulți dintre ei au primit creștinismul catolic (1227), iar din 1233, Regele Ungariei și-a luat și titlul de suveran al Cumaniei. Dupã ce cumanii au încetat sã constituie o entitate statalã, suzeranitatea a fost transferatã asupra vlahilor care au acceptat-o adesea.

                                              In memoriam: Bãtãlia de la Kalka

În 1236-1237, Batu-Han întemeiazã puternicul stat al Hoardei de Aur, ce va controla, timp de secole, regiunile europene de la est de Carpați. În 1240 a cãzut cel mai important oraș al rușilor, Kievul, iar apoi cnezatele Volhiniei și Haliciului (1241). Dupã una din cronicile rusești, mongolii i-au silit la colaborare și pe bolohoveni (13), un grup etnic cu origine disputatã (vlahi, slavi, slavo-vlahi) care a populat nordul Moldovei, la rãsãrit și sud de principatul Galiției, precum și pe brodnicii lui Ploscânea, un alt grup de etnie incertã (vlahi/români, slavi, vlaho-alani/iași, vlaho-slavi, sau turco-slavi).

În scurt timp, pentru a se pune la adãpost, o parte a cumanilor au trecut Dunãrea, alții, circa 40000, au fost colonizați pe malurile Tisei de cãtre regele Béla al IV-lea (1239), dar, mai mult ca sigur, unii au rãmas printre vlahii nord-dunãreni. Protejații cumani s-au dovedit un sprijin pentru regalitate, sporindu-i prestigiul în fața bisericii, dar i-au nemulțumit pe ungurii sedentari cãrora le era greu sã conlocuiascã cu nomazii, precum și pe nobilii indignați de susținerea acordatã acestora de cãtre rege.

Deși Regatul Ungariei se afla într-o situație criticã, fiind atacat dinspre Polonia de trupele lui Baidar – învingãtorul de la Liegnitz (9 aprilie 1241); dinspre Transilvania de cele ale lui Kadan care reușiserã sã treacã de secuii și vlahii ce apãrau împreunã trecãtorile – dupã cum nota venețianul Marino Sanudo (confirmat de valonul Jean de Ypres); dinspre Trecãtoarea Mehadia de coloana lui Subutai, iar oastea principalã comandatã de Batu Han înainta victorioasã prin trecãtoarea nordcarpaticã Verețki (Verecke); între unguri și cumani a izbucnit un conflict soldat cu uciderea hanului acestora – Kuthen.

În aceastã situație, cumanii pornesc spre sud, jefuind satele ce le ieșeau în cale, în timp ce nobilii maghiari vedeau în aceastã dezertare un detaliu insignifiant, considerând pericolul mongol ca fiind inconsistent. Astfel cã la 11 aprilie 1241, la aproape douã decenii de la momentul în care aflaserã despre puterea mongolilor și despre ingeniozitatea comandanților acestora, în Bãtãlia de la Mohi, pe râul Sajó (afluent al Tisei), ungurii erau insuficient pregãtiți. În pofida curajului arbaletierilor ce au oprit atacul inițial al mongolilor și al cavalerilor unguri ce au contraatacat eroic, soarta creștinilor a fost pecetluitã de forțele lui Subutai ce au trecut râul pe un pod de campanie, înconjurându-i.

                   In memoriam:Regele Béla al IV-lea, Bãtãlia de la Mohi, Batu khan

Înaintând spre centrul Ungariei, o parte a tãtarilor ajunși în Transilvania au cucerit așezarea minierã Rodna, apoi Dejul, Clujul și Oradea, în timp ce o coloanã care a strãbãtut Moldova pe direcția nord – sud, distrugând Episcopia cumanilor a trecut munții prin Pasul Oituz (Pasul Tãtarilor), dezlãnțuindu-se în sudul Transilvaniei, unde au ocupat Brașovul la 31 martie 1241, în aceeași zi în care a fost distrusã Rodna (10).

Confruntatã cu acestã ingenioasã ofensivã, oastea strânsã în pripã de cãtre voievodul Transilvaniei Pósa, fiul lui Sólyom a fost depãșitã de gravitatea situației și inclusiv acesta și-a gãsit sfârșitul în timpul luptelor. La 11 aprilie a fost cucerit Sibiul, apoi Sebeșul, Alba-Iulia, Orãștia și Aradul, tãtarii urmându-și neabãtuți drumul în direcția Budei.

Din coloana ce avansa prin sudul Transilvaniei, s-a desprins un grup ce a trecut în țara Româneascã, vlahii negri/caravlahii/cerni-vlasi, numiți astfel de la Cumania Neagrã, încercând zadarnic sã le reziste (10). De aici, tãtarii au înaintat prin Pasul Mehadia, dupã cum am amintit anterior.

Consecințele au fost cumplite, zone întinse din Câmpia Panonicã și Transilvania depopulându-se, „cãci zãceau pe câmpii și pe drumuri cadavrele multor morți, unele cu capul tãiat, altele sfârtecate în bucãți; în vile și în biserici, în care se refugiaserã cei mai mulți, numeroase corpuri arse. și stãteau leșurile pe pamânt, cum stau la pãșune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi și de porci, și cum stau în carierele de piatrã, blocurile tãiate pentru construcție […] și vasele de aur și de argint, hainele de mãtase și alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp și prin pãduri de cei ce fugeau, pentru ca sã scape mai ușurați din mâinile urmãritorilor, nu gãseau pe nimeni care sã le strângã. Tãtarii stãruiau numai în uciderea de oameni și nu pãreau de loc cã se gândesc la prãzi”, dupã cum a consemnat cãlugãrul Rogerius (Rugiero di Puglia), contemporan cu evenimentele, în al sãu Carmen Miserabile (Cântec de jale). Tãtarii s-au instalat pe teritoriile ocupate, pretinzând locuitorilor sã plãteascã taxe.

                         Nãvãlirea tãtarilor (Tatárjárás), 1241-42 (Cronica Thuróczy)

În ianuarie 1242, aceștia au traversat Dunãrea înghețatã, urmãrindu-l pe rege, fugar spre Trau (Trogir, Dalmația) (9). Din fericire, în acel an, Marele Han Ogodai a murit, iar Batu, traversând din nou Transilvania, s-a întors în Asia, apãrându-și fãrã izbândã dreptul la succesiune. Regele Béla al IV-lea, revenit de pe Coasta dalmatã unde își aflase scãparea, a avut parte de rãgaz pentru a recupera teritoriile pretinse de cãtre „aliatul” sãu, ducele Frederic al II-lea Babenberg, în schimbul eliberãrii familiei regale ce se refugiase în Austria și sã se dedice refacerii țãrii care în 1248, cu ocazia atacului lui Nogai Han, a ripostat mai viguros.

În acest context, cu un an înainte, regele i-a chemat pe Cavalerii Ioaniți în Banatul de Severin pentru a asigura granița. În diploma emisã, deși se pare cã Ioaniții n-au mai ajuns sau dacã au fãcut-o, numãrul lor era nesemnificativ, sunt menționați vecinii acestora: voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcaș, situate între Carpați și Dunãre.

Ulterior invaziei mongole, evoluția formațiunilor prestatale de la sud de Carpați a continuat în condițiile instaurãrii unor relații tributare cu Hoarda de Aur, în timp ce la rãsãrit de munți, acest proces era posibil doar în nord-vestul teritoriului, deoarece restul (inclusiv zona dintre Prut și Nistru), se afla sub dominația directã a tãtarilor (4).

          In memoriam Béla al IV-lea. Trau (Trogir) și insula Beli (Béla) din Croația de azi

De la retragerea din 1242 și pânã spre jumãtatea secolului al XIV-lea, mongolii/tãtarii au nãvãlit în repretate rânduri în Transilvania și Ungaria, trecând prin trecãtorile Carpaților Orientali, fapt ce a solicitat din plin resursele regatului confruntat cu necesitatea de a susține un sistem defensiv pe mãsura pericolului. Dacã la acest efort epuizant mai adãugãm criza internã provocatã de stingerea pe linie bãrbãteascã a Dinastiei arpadiene, odatã cu regele Andrei al III-lea (1301) și faptul cã puterea tãtarilor la a cãrei limitã apuseanã se afla zona numitã generic Cumania era în declin, este limpede cã vlahii transalpini nu puteau fi împiedicați sã-și constituie un stat centralizat, proces inițiat de un descãlecãtor din „Terra Blacorum” (țara Fãgãrașului).

Mai mult, aceștia se aflau în relații mai mult sau mai puțin amicale cu tãtarii („pãgânii vecini”), Basarab beneficiind chiar de sprijin militar din partea lor în 1330, în conflictul cu Carol Robert (Károly Róbert 1307-1342).

În esențã, acei „infideli notorii”, cu sau fãrã descãlecãtor, s-au dovedit suficient de abili ca pe parcursul a mai puțin de un secol sã creeze un edificiu statal durabil – Ungrovlahia (Vlahia de lângã Ungaria), iar neinspiratul refuz al regelui de a accepta o ofertã onorabilã de pace a avut urmãri pe care maghiarii le-au înțeles mult mai târziu, fiindcã în epocã, momentul Posada (9 – 12 noiembrie 1330) și vorba cronicarului – „ca nu cumva sã se semețeascã ungurii de mulțimea izbânzilor” par sã nu fi avut ecou, cu toate cã …

… în opinia lui Denis Cãprãroiu (3), istoricul care reluând cercetarea documentelor vremii și coroborându-le cu alte probe istorice, din domeniul arheologiei, toponimiei și onomasticii, a întreprins o amplã investigație, pe baza cãreia vorbește despre o presupusã origine olteneascã (zona cnezatelor menționate anterior) a voivodului Bogdan I.

In memoriam Biserica Sfântul Rege ștefan din Cuhea. Ruinele bisericii de piatrã pot fi vãzute într-o curte pãrãsitã, aproape de biserica de lemn.

În acord cu Maria Holban, autorul considerã cã factorii conjuncturali ce au determinat negocierile și trecerea voivodului oltean, însoțit de oamenii sãi, în Regatul maghiar, au legãturã cu conflictul izbucnit între Carol Robert și marele voievod Basarab de la Argeș (suzeranul lui Bogdan), în circumstanțe istorice cu totul aparte, probabil, presiuni exercitate în vederea înãbușirii unor tendințe centrifuge ale vechilor familii voievodale oltenești.

Dupã înfrângerea regelui, ca urmare a actului de trãdare fațã de suzeranul de la Argeș, Bogdan se va afla în situația ingratã de a-și pãrãsi în pripã avutul și de a trece într-o zonã mai sigurã, care sã-i permitã însã continuarea negocierii unui statut privilegiat, în eventualitatea strãmutãrii sale în Ungaria. În acest context, se pare cã a trecut în teritoriile controlate de ștefan Uroș al III-lea Deceanski, regele Serbiei, care, în iulie 1330, învinsese la Velbujd (Küstendil) oastea lui Mihail al III-lea șișman, în pofida ajutorului militar consistent primit de la aliații sãi regionali, inclusiv Basarab.

În momentul în care între acesta și regele sârb, în locul animozitații conjuncturale a survenit o politicã de reconciliere, iar regiunea Branièevo a fost invadatã și cetatea Golubac cuceritã de cãtre Carol Robert, voievodul „secesionist” Bogdan ar fi optat pentru strãmutarea în Regatul maghiar.

In memoriam Bogdan de Cuhea (Izakonyha) la Rãdãuți (cu floare) și la Cuhea (într-o curte pãrãsitã)

Despre toamna anului 1334 medievistul maghiar Engel Pál, consemna cã „din partea atunci ocupatã a Serbiei, o mulțime de vlahi, conduși de voievodul Bogdan s-au așezat în partea de țarã dintre Mureș și Dunãre”(5). În același timp, analizând documentele angeviene privitoare la banii de Severin din mai-iunie 1335, Maria Holban considera cã în cadrul evenimentelor petrecute la granița bãnãțeanã a țãrii Românești în acei ani, Bogdan ar fi intrat în tratative cu Carol Robert, cedându-i acestuia Severinul în schimbul unui transfer profitabil în Regatul maghiar, a cãrui capitalã fusese o vreme la Timișoara/Temesvár (1316-1323). Ca o confirmare a mutațiilor politice din Banatul de Severin, soldate cu ocuparea de cãtre unguri a cetãții dunãrene, stã replica pe care Basarab și aliații sãi tãtari, i-au dat-o regelui angevin devastând țara Bârsei (3).


  
                       Monedele Mușatinilor: pe verso fasciile și crinii Ungariei Angevine

În anul 1343, fiul lui Carol Robert, Ludovic I cel Mare (I. Nagy Lajos), rege al Ungariei (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382) este recunoscut ca suzeran de cãtre Basarab I și ulterior acestui moment, a purtat și titlul de domn al Valahiei Transalpine. Prin anii 1342-1343, începe o revoltã a unei pãrți dintre cnezii maramureșeni, în fruntea lor aflându-se Bogdan de Cuhea, voievodul Maramureșului, revoltã ce se va prelungi, cu intermitențe, timp de douã decenii.

Insurgenții urmãreau menținerea structurilor de sorginte slavo-bizantinã specifice vlahilor/românilor, cu alte cuvinte, o autonomie cât mai largã. În paralel, în Maramureș, existau și nobili precum Dragoș de Bedeu (Bedõháza, azi Бедевля, Ucraina; comite Drag, olaco de Bedeuhaza) și Dragoș de Giulești, adaptați structurilor Regatului maghiar și care îndeplineau „servicii fidele” fațã de rege, urmãrind prin aceasta menținerea și întãrirea stãpânirilor lor vechi și alte avantaje.

Regele a dus o campanie la rãsãrit de Carpați, i-a învins pe tãtari și l-a lãsat pe Dragoș, sã întemeieze o marcã de granițã (Határõrgrófság, Grenzemark) în nord-vestul actualei Moldove, cu reședința la Baia (1347). Acesta a creat o dinastie în Moldova, prin urmașii sãi, Sas și Balc, dar suzeranitatea maghiarã nu era agreatã. Semnul acestei nemulțumiri este o rãzvrãtire localã, despre care un document din 1359 spune cã a fost potolitã cu ajutorul lui Dragoș din Giulești, lãudat de rege și rãsplãtit în Maramureș, pentru „restaurarea (restabilirea, reașezarea) țãrii noastre moldovene”(13).

Aceastã situație a „fondãrii Moldovei dragoșeștilor” a sugerat unor istorici din Chișinãu chiar ideea unei relații cultural-antropologice aparte dintre Ungaria și tânãra Moldova, astfel cã Aurelian Lavric scrie: „actualul stat Republica Moldova are un tezaur cultural comun cu România, unii dintre cetãțenii moldoveni numesc statul român, din punct de vedere cultural, drept țarã mamã, dar din punct de vedere istoric, formal, pentru statul medieval moldovenesc, Ungaria a fost țara mamã. Extrapolând terminologia contemporanã din știința Managementului – o firmã mamã creeazã o firmã fiicã – la fel, statul medieval ungar a creat provincia Moldova, cea care mai târziu, sub Bogdan (numit și „Întemeietorul”) și-a declarat independența fațã de Ungaria.”

1.       
Boia L. – (2001) Istorie și mit în
conștiința româneascã, Ed. Humanitas

2.       
Boia L. – (2015) Cum s-a
românizat România, , Ed. Humanitas, București

3.       
Cãprãroiu D. – (2013) Din nou
despre originea olteneascã a voievodului Bogdan I, Românii în istoria Europei, vol.
I, Ed. Cetatea de Scaun, 70-86, Târgoviște

4.       
Dagnev
D. – (2009) Formarea statului medieval țara Moldovei: contribuții, Akademos,
nr. 2(13), iunie 2009 54-57, Chișinãu

5.       
Engel P.- (2006) Regatul
Sfântului ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Ed.
Mega, Cluj-Napoca

6.       
Giurescu C.C, Giurescu C.D. – (1975)
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînã la întemeierea statelor
românești, Ed. științificã și enciclopedicã, București

7.       
Giurescu C.C, Giurescu C.D. –
(1976) Istoria românilor de la mijlocul secolului al XIV-lea pînã la începutul
secolului al XVII-lea, Ed. științificã și enciclopedicã, București

8.       
http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania

9.       
Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad
C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed.
Világhírnév, Cluj

10.    
Pop I.-A. – (1994) Observații
privitoare la structura etnicã și confesionalã a Ungariei și Transilvaniei
medievale (sec. IX-XIV), în vol. Istoria României, Pagini transilvane, Fundația
Culturalã Românã

11.    
Pop I.-A. – (2000) L’assemblée
générale des Etats de Transylvanie de mai 1355, Transylvanian Review, IX, 36 –
45

12.    
Pop
I-A. –
„Maramureșul …
intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire
româneascã menționate la 1547
http://www.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547

13.    
Pop
I-A., Nägler T. (coordonatori) – (2003) Istoria Transilvaniei – vol.I
(pânã la 1541),
Ed. Centrul de Studii Transilvane

14.    
Rezachevici
C.- (2001) Cronologia criticã a domnilor din țara Româneascã și Moldova 1324 –
1881, Volumul I, Ed. Enciclopedicã, 462 – 463

15.     Szabó Cs. – (2010) Margaretele lui Alexandru cel Bun, în
vol. Noi-Mi, Colecția Corbul Alb, Ed.
Világhírnév, Cluj