De la pufuleți la versurile lui Labiș
De la pufuleți la versurile lui Labiș

În zilele toride de varã totdeauna îmi aduc aminte de versurile inegalabile ale lui Nicolae Labiș: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit și a curs pe pãmânt./ A rãmas cerul fierbinte și gol./ Ciuturile scot din fântânã nãmol./ Peste pãduri tot mai des focuri, focuri,/ Danseazã sãlbatice, satanice jocuri.”

Da, maghiar fiind și cunoscând și versuri tematice din literatura maghiarã, totuși pentru mine poezia unui poet român exprimã cel mai frumos, cel mai sugestiv, cel mai plastic arșița. Nu țin cont și nu mã simt frustrat cã Labiș este un poet român, precum nu țin cont și nu mã simt frustrat nici de faptul cã versurile respective le recit în gând nu în limba mea maternã, ci în limba românã. Așa, în original sunã cu adevãrat perfect versurile și-mi mângâie cel mai bine sufletul.

țin cont doar de valoarea artisticã a acelor versuri, și de nimic altceva. Simbolic vorbind, mã înclin în fața acestei creații de excepție și ridic pãlãria în fața poetului, stimez, apreciez omul care a fost capabil sã dea viațã unui asemenea poem.

Frumosul nu are cu adevãrat naționalitate, sau are doar în limita strictã a necesitãții materializãrii lui, la fel cum toate lucrurile bune vorbesc despre sine în mod independent, fãrã a fi nevoie pentru afirmarea lor de exclamarea într-un mod exagerat a caracterului național. Amprenta naționalã mai mult sau mai puțin pronunțatã trebuie sã fie o chestiune de rang secund.

Dacã ne recunoaștem reciproc valorile incontestabile, apropierea dintre culturi va fi inevitabilã. Aceastã apropiere se poate realiza însã doar dacã naționalismul din firea noastrã nu ne îngrãdește, nu ne blocheazã gândirea, rațiunea, aspirația spre adevãr.

Aceastã apropiere prin recunoașterea reciprocã a valorilor poate fi transpusã chiar în cele mai banale domenii. Așadar, hai sã pornim de la lucruri aparent banale și sã ajungem într-un final la o adevãratã revoluție în gândire, în relaționarea cu cei din jur.

Nu demult s-a deschis la Baia Mare o micã alimentarã cu produse secuiești originale. Recunosc: prima oarã am intrat în magazin mai mult din curiozitate și sã cumpãr o bere secuiascã fãcutã dupã o rețetã veche de câteva sute de ani, promovatã excepțional. Da, pot spune cã este o bere bunã, cu caracter, la un preț pe mãsurã, dar care poate fi savuratã doar dacã este rãcitã corespunzãtor, la fel ca celelalte beri, în schimb în cazul de fațã aceastã condiție pare a fi indispensabilã.

Câteva zile mai târziu, trecând din nou pe la alimentarã, am cumpãrat un borcan de pastã de jumãri, condimentat excelent, cu condimente naturale, fãcutã tot dupã o rețetã tradiționalã secuiascã. Pot sã vã spun cu mâna pe inimã: este cea mai bunã pastã de jumãri pe care am gustat-o vreodatã. Pot s-o recomand oricui, și chiar o recomand, în primul rând, românilor. Gustați produsul, și dați verdictul, dar nu vã lãsați influențați de ambalajul inscripționat și în limba maghiarã, ambalaj care dealtfel denotã rafinament și bun gust. Lãsați-vã seduși doar de savoare.

Existã a zicalã ungureascã: „drumul spre inima bãrbatului duce prin stomac”. Poate așa, trecând totul prin stomac, vã veți schimba pãrerea despre secui și maghiari, ajungând sã apreciați și sã recunoașteți, pentru început, valorile culinare ale acestui neam. Odatã recunoscute, valorile (la început cele culinare, apoi și celelalte) devin universale, universal acceptate, și ajutã la apropierea comunitãților.

În timp ce scriu aceste rânduri, soția îmi aratã pe pagina ei de Facebook (întrucât eu sunt așa de înapoiat mintal, încât nici mãcar paginã de Facebook nu am) postarea cu sigla Brutãriei „Attila” din Seini, postare ce într-un timp record a acumulat peste 700 de like-uri, atât de la maghiarii, cât și de la românii din localitate.

și nu pentru cã proprietarul este maghiar, ci pentru cã face pâine de casã pe placul multora.

La fel și vice versa: dragi conaționali maghiari, gustați, de exemplu, pufuleții românești (mititeii șomerilor – în terminologia secuilor), mititeii autentici, sau mãmãliga româneascã, eventual plãcinta codreneascã sau cea creațã, și nu veți uita niciodatã acele gusturi.

Sunt convins cã și alții pot confirma: nicãieri în Europa nu gãsești pufuleți mai gustoși ca în România. Da, pufuleții românești sunt inegalabili ca gust, și pot fi concepuți drept marcã, brand (pufuleți de România). Spun asta fãrã nici un pic de cinism în cuvinte și fãrã nici un subînțeles sau sens peiorativ.

Haideți, așadar, sã cãutãm unii în alții ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne desparte. Dacã nu se poate altfel, sã pornim de la banalitãți ca într-un final sã ajungem la o adevãratã revoluție în gândire, asigurând astfel un veritabil climat de respect reciproc, bazat pe recunoașterea valorilor celuilalt, valori care pânã la urmã – exploatate corespunzãtor – pot aduce beneficii (chiar și materiale sau de bunãstare) pentru ambele pãrți.

În final, pot sã vã mãrturisesc: oricât de tensionatã ar fi relația dintre români și maghiari, nimeni și nimic nu va putea clãtina sau demola piedestalul pe care l-am așezat în mintea, în gândirea mea pe Labiș cu poemul lui genial.