Articolul prietenului de la Cluj Csaba Czabo „Solidaritatea
naționalã – limba maternã, cãlãtor clandestin”
vizeazã o temã de importan
țã deosebitã
pentru oricare stat modern, mai ales pentru un stat european: asigurarea condi
țiilor necesare pentru dezvoltarea culturii unei comunitãți naționale
minoritare, fapt care contribuie la dezvoltarea
țãrii în care conviețuiește respectiva
comunitate. Este clar cã în cazul unei minoritã
ți naționale care
are o
țarã mamã – în care se aflã cea
mai mare parte a etniei respective
, dezvoltarea culturii (a limbii și tradițiilor
etnografice) va fi cu atât mai eficientã, cu cât vor fi realizate contacte intra-etnice, de exemplu, intra-maghiare,
între maghiarii din România
și cei din
Ungaria. Este o axiomã faptul cã lipsirea unei comunitã
ți naționale
minoritare de legãturile fire
ști cu frații sãi din țara-mamã este
o crimã împotriva poporului respectiv, luat în ansamblu. Acesta este chiar
cazul pãr
ții de est a
Principatului Moldovei – Basarabia – care de la 1812 a fost izolatã printr-o
frontierã rigidã pe Prut de restul teritoriului moldovenesc, care la 1859 a
constituit împreunã cu Valahia un stat nou: „Principatele Unite ale Moldovei
și Valahiei” (Din 1866,  potrivit Constituției promulgate la 1 iulie,
Principatele Unite încep sã se numeascã oficial România). Izolarea de România a
func
ționat și în perioada postbelicã, deși statul român a fãcut parte împreunã cu URSS din
structurile lagãrului socialist (CAER
și Tratatul de la Varșovia). 

Ungaria reprezintã un exemplu demn de urmat în ceea ce privește sprijinul acordat comunitãților etnice maghiare de peste hotare.

La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a adoptat o
hotãrâre de instituire a programului „Fãrã hotare” (Határtalanul), prin care a pus bazele conceptului noii solidaritãți
„eu-moderne” pan-maghiare. Programul viza organizarea de excursii subvenționate
integral de stat pentru elevi din Ungaria în regiunile locuite de maghiari în
țãrile vecine (sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia și Transilvania).
Csaba Czabo scrie cã este vorba de o modalitate de „socializare modernã,
îndreptând toatã societatea maghiarã spre un alt nivel al înțelegerii noțiunii
de solidaritate naționalã, respectiv conviețuire etnicã regionalã”. Conform
statisticilor Ministerului Învãțãmântului din Ungaria, în 2015 se va ajunge la
situația, în care sã nu mai existe elev în Ungaria, care sã nu fi vãzut cu
ochii sãi ce înseamnã  „sã trãiești cu inimã maghiarã într-un alt stat, unde limba
ta maternã nu este oficialã”.

Csaba Czabo a conchis: „Practic la 18 octombrie
2010 s-au depus bazele grele ale unei solidaritãți pan-maghiare «eu-moderne»,
îndreptatã nu împotriva altora, ci spre o unire virtualã a tuturor tinerilor
maghiari”.

Pe
drept cuvânt, ziaristul clujean se întreabã:


„Oare de ce nu se inițiazã și în
România un proiect Fãrã Granițe (Határtalanul) pe modelul maghiar,


oferind excursii gratuite – subvenționate integral – pentru elevii din țara
Mamã, ca sã se lãmureascã singuri, ce înseamnã sã trãiești cu inima românã
într-o țarã unde limba ta maternã nu este oficialã?” – Serbia (valea
Timocului), Transcarpatia Ucraineanã (Teceu, etc.), zona Cernãuți (nordul
Bucovinei), Herța, nordul Basarabiei, regiunea Odesa (sudul Basarabiei
și Transnistria ucraineanã) ș. a.


Csaba Czabo s-a arãtat
convins cã odatã cu începerea acestui „convoi al solidaritãții” spre regiuni
locuite de români, „s-ar schimba multe lucruri și în Transilvania pe tema
limbii materne ca atare, sau a înscripțiilor bilingve în acele locuri, unde
minoritãțile – fiind ele de orice culoare – pledeazã pentru acestea”.


 „Dacã ar
vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina sã amplaseze câte-o
tãblițã ici colo în limba românã, cum încearcã sã semnaleze cu gesturi mai mici
sau mai mari cãtre autoritãțile ucrainene faptul, cã ei nu sunt ucraineni de
origine românã, ci pur
și simplu
români, ar fi altã viațã multilingvisticã pe la noi, în România. Lumea ar
înțelege mult mai bine, ce înseamnã de facto pãstrarea identitãții naționale a
unei comunitãți, ce dimensiuni are termenul de asimilare și care sunt formele
de luptã pașnicã ale organizațiilor minoritare. Dupã aceastã «reîntregire
virtualã» tinereascã, realizatã prin acest program Fãrã granițã, s-ar
înțelege mult mai bine și rolul învãțãmântului în limba maternã (școli cu
predare exclusivã în limba românã, secții autonome de învãțãmânt românesc
alãturi de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al cãror
limbã de desfãșurare este alta, decât al statului (româna și nu
ucraineana, rusa sau sârba în cazul minoritãților românești, respectiv maghiara
în România). Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar
starea psiho-socialã – conform cãreia multilingvismul real este benefic în
orice parte al Europei vechi și noi, și nu înseamnã sfidare la adresa limbii oficiale
a statului. Limba maternã trãiește ca și pasãrea: trece peste granițe, ca și un
cãlãtor clandestin. Nu-și face griji pentru pașapoarte, naș sau tichete”.


Sunt perfect de acord cu Csaba Czabo în ceea ce privește interdependența stãrilor de lucruri din statele europene, mai cu seamã din cele vecine.
Dacã tinerele genera
ții de români
din România vor vedea starea deloc de invidiat în care î
și dezvoltã cultura și își pãstreazã
tradi
țiile românii din Timoc, Cernãuți, Herța sau Teceu,
ele vor fi cu atât mai deschise spre realizarea proiectelor culturale ale
minoritã
ții maghiare
din România.


Astfel, prin inițiativa sa
vizând promovarea unui program de stat privind excursii ale elevilor din
România în teritoriile de peste hotare, în care convie
țuiesc comunitãți române,


Csaba Czabo face un mare serviciu poporului român de pretutindeni, care nu s-a
învrednicit de oameni politici inimo
și, care sã se
gândeascã ei în
șiși la necesitatea consolidãrii solidaritãții tinerelor generații de români de pretutindeni, deci a viitorului poporului român.


Inițiativa lui Csaba Czabo este exemplul viu al proverbului
românesc: „Bine faci, bine gãse
ș
ti”,


cãci este
indubitabil faptul cã vãzând greutã
țile conaționalilor de peste hotare, elevii români care își vor vizita confrații vor fi mai sensibili la doleanțele și cerințele comunitãții maghiare
din România. Dar îl vor auzi oare reprezentan
ți puterii politice de la București pe Csaba Czabo? Vor adopta și implementa ei oare proiectul propus de ziaristul
clujean? Sau este nevoie ca la conducerea României sã ajungã maghiari pentru ca
solidaritatea românilor din
țarã și a celor de peste hotare sã devinã o prioritate pentru
statul român, respectiv sã fie adoptate ș
i implementate programe concrete și eficiente care sã o realizeze?


Solidaritatea
na
ționalã este ca o floare: dacã
nu este îngrijitã, ea se poate ofili
și poate dispãrea. Prin programul „Fãrã frontiere”, Ungaria este un exemplu
remarcabil de investi
ție în
solidaritatea na
ționalã, în
persoana tinerelor genera
ții – de fapt,
în viitorul
țãrii.


Este un
exemplu bun atât pentru România, cât
și pentru Republica Moldova.


Sursa:  http://aurelian-lavric.blogspot.ro/2014/07/de-ce-solidaritatea-nationala-este-ca-o.html