De-a v-ați ascunselea cu steagul maghiarilor
De-a v-ați ascunselea cu steagul maghiarilor

Trec prin satele locuite de maghiari din Transcarpatia (Ucraina), și mã joc de un fel de-a v-ați ascunselea cu sentimentele mele naționale amestecate de dorul de casã. Ne uitãm cu colegul meu român la steagurile roșu-alb-verde arborate pe clãdirile oficiale ale localitãților, provocându-ne, care dintre noi observã mai multe.


Am pierdut întrecerea cu 3:1, eu observând numai unul, mai exact una pe frontispiciul unui liceu tehnic. Iatã – mã gândesc cu aparatul în mânã – cã și aceastã Ucrainã sãracã, îmbrãcatã în anii 60, cu anacronismele și problemele sale multiple, respectã identitatea naționalã a acelor cetãțeni, care fac parte dintr-o altã națiune, decât cea majoritarã.
România este departe, undeva la capãtul cozii europene, care își pierde timpul și energiile pentru a lupta împotriva propriilor cetãțeni, care – fãrã sã fie de vinã – s-au gãsit dupã rãzboaiele pierdute cu granițele trecute peste cap, când încoace, când încolo și iarãși dincolo.

În jurul meu se vorbește o maghiarã selectã, proprie acelor comunitãți minoritare maghiare, care își pot folosi liniștit limba lor în administrație și strategii de comerț, fãrã sã le fie fricã cã mâine vine cineva și gãsind o portițã judiciarã le dau în judecatã.

Oare și Ucraina ne va depãși în cazul folosirii simbolurilor identitare minoritare? Serbia da (autonomia 
Voivodinei cu limba românã și maghiarã oficialã), Ungaria da (autoguvernãri și folosirea liberã a simbolurilor naționale minoritare), Republica Moldova da (autonomia Gãgãuziei).
România continuã de-a v-ați ascunselea cu maghiarii. 

De parcã nu am știi cu toții, cã la urma urmei tot va apãrea în fața noastrã cel ascuns, nu se va evapora.