Cuvinte adunate – steaguri
Cuvinte adunate – steaguri

„Ieșiți afarã! Ieșiți afarã și luați-vã catrafusele!” – se rãsti vameșul la Tata și la Mama. Mamei îi era jenã, cã tocmai la vama Borș și tocmai în fața întregului autocar, încolonat la control, s-a rupt nenorocita aia de pungã de nailon. No bine, sã fi fost traista bunicii de la Aita… cã cu aia puteai duce liniștit mâncare la cinci cosași, la toți, deodatã!

Tata era un pic supãrat, cã exact în momentul în care drãcia aia de nailon s-a rupt și conținutul ei a intrat în contact direct, scurt și zgomotos cu mozaicul, de altfel lunã și bec, s-a spart butelia de vin roșu sec, Sânge de taur de Eger, adicã Egri bikavér, primit cadou de la nenea Lali. Pe de altã parte Tata, cu un zâmbet sublim, vedea și partea bunã a lucrurilor, dat fiind faptul, cã în urma acestui incident, neplãcut, cu plasa de nailon, fiind dați afarã din încãpere, tocmai scãpaserã de controlul riguros, la sânge, chiar și la pomanã al vameșilor.

      
     
                    Kossuth, ovaționat în SUA – în geamuri steagurile ungurilor și a SUA

Nemaivorbind de faptul cã odatã cu scurgerea timpului și împuținarea kilometrilor, cãtre casã, Mama îl tot întreba: „Árpi, ce va fi la vamã?… Mi-e fricã… Ce va fi, dacã vor gãsi steagul?…” Tata, nefiind, prin firea sa nici iute și nici bogat în cuvinte, îi rãspundea din când în când, laconic, de data asta undeva între Püspökladány și Borș: „Nimic, lasã-l acolo.” Adicã steagul. Scurt și concis.

Pentru cã se întâmpla cã la plecarea de la Budapesta tot autocarul urmãrea sã scape de ultimii forinți. Ce era sã facã cu ei, aici, acasã? În acele vremuri… Atâta mai lipsea, ca vreunul dintre bãieții cu ochi albaștri ai Republicii Socialiste România, sã afle de pe la careva, cã Tata sau Mama, sau János sau Áron sau Gyuri sau Ioan sau Mihai sau Ghițã sau știu eu mai care, are pe-acasã niște forinți din țara vecinã și prietenã, adicã valutã, forte cicã…

Cã pe atunci nu se știa cine te toarnã, cu ce te toarnã, când ești chemat la secție, când ți se dã drumul acasã, când vin sã-ți facã percheziție la domiciliu, ș-apãi dã-i cu subsemnatul și cu declarațiile… și cu nopțile albe… Așa cã forinții rãmași, din suma distribuitã la plecare, pe cãciulã, în pãrți egale, au rãmas fain frumos dincolo de granițã contra câtorva cãrți, ziare precum „Képes Sport” sau „Népsport” (adicã tradus: „Sportul Ilustrat” și „Sportul Popular”, aidoma revistei și ziarului de specialitate de la noi), contra a niște mici mãrunțișuri și bomboane pentru noi, rude și copii, rãmași acasã.

Toate acestea bãgate la repezealã în punga aia de nailon, pe lângã butelia de vin roșu sec, Sânge de taur de Eger, adicã Egri bikavér, primit cadou de la nenea Lali. Deasupra cu acel steag, ce nu-i dãdea liniște Mamei, de-l tot întreba pe Tata: „Árpi, ce va fi la vamã?… Mi-e fricã… Ce va fi, dacã vor gãsi steagul?…” Roșu – alb – verde. Lung de vreo doi metri, lat de vreun metru. Fãrã stemã. Din mãtase. Împãturit fain și pus deasupra. Cu verdele-n sus. No așa. și Tata, undeva între Püspökladány și Borș, dar deja foarte aproape de barierã: „Dacã-ntreabã cineva ce-i aia, îi spunem cã-i material pentru cãmãși, pentru copii…”

Numai cã n-ajunseserã la o asemenea întrebare, din partea autoritãților vamale, cã plasa aia de nailon s-a rupt, iar vameșul cu: „Ieșiți afarã! Ieșiți afarã…” Apãi, fraților, sã mai zicã careva cã nu existã Dumnezeu!…

Uitasem sã vã povestesc, cã toatã întâmplarea asta se petrecea într-o zi de aprilie, în anul 1972. A doua zi dupã un meci de fotbal, sfert de finalã European, Ungaria – România, la Budapesta, pe „Népstadion”, meci pe care Tata, Mama și mai mulți prieteni, adicã toatã trupa, s-au dus sã-l vadã. Cu pașaport verde, cu vizã de vreo zece zile și cu un autocar Mercedes Benz alb-albastru. S-a terminat unu la unu, fira-r… no, dar pânã la urmã trupa încerca sã-și îndulceascã cât decât amarul rezultatului nedecis, de pe teren, cu oareșce vinuri demidulci de Tokaj și seci de Eger.

Mai ales bãrbații, evident, doamnele mai cu mãsura, bine-nțeles. și uite așa, la trecerea timpului, mai bãgau și câte-o poantã, cicã: golul echipei maghiare a fost marcat de Branikovits, sârb sau croat, ca etnie, din Câmpia Panonicã, cã dacã se nãștea prin Banatul nostru, îl scriau fonetic, în românește cam așa: Branicovici, no fain ungur e și ãsta… Iar, auzi: golul României l-a bãgat, cu capul, Sãtmãreanu Ludovic, mai pe românește și pe-nțelesul tuturor: Szatmári Lajos, maghiar get beget salontan, da’ fain ungur e și ãsta…

și uite așa, câte-o poantã și câte-o gurã de vin, pânã la vama Borș și la-ntâmplarea pungii de nailon cu pricina. Al cãrei conținut deteriorat ajunsese la tomberon, restul înapoi. În autocar. Fãrã control vamal. și cu ajutorul lui Dumnezeu: cu steag cu tot.

țin minte, cã eram deja dupã armatã, Ceaușescu tocmai începuse a înnebuni și mai tare și a ne nenoroci cu raționalizarea, aveam deja mustațã, când într-o zi Mama mi-a zis: „Hai sã-ți arãt ceva…” M-a condus pânã-n bibliotecã, unde dintr-un sertar a scos niște hârtii și un material verde, mãtãsos. Când l-am desfãcut, am rãmas ca la dentist. N-am reușit a zice altceva decât un „Oaaau!”…

La fel ca și mulțimea, dupã vreo optșpe ani, adunatã la monumentul eroilor pașoptiști de la Vécer, cu alte cuvinte Keresztút, adicã Drumul Crucii, cum îi spun agoștinenii de dincolo de Olt, cu ocazia primei zile libere de 15 martie. În ’90. și tot așa „Oaaau!”, când l-au vãzut pe Feri bácsi, bãtrânul apicultor, cu steagul lui vechi, din moși strãmoși, pãstrat, de nu știu câte decenii, prin podul casei.

Dar sã știți cã în anul urmãtor tot așa i-a fost mirarea și acelui flãcãu, moldovean get beget, de nu știa o boabã ungurește, jandarm, care-și fãcea cãtãnia în termen pe la noi și care, tot într-o zi de 15 martie, asigura coloana ce se deplasa, în liniște, pe jos, cu flori, în drum spre locul de veci al pașoptiștilor. Era un bãiat chipeș, înalt, brunet, zâmbitor și mã tot ruga, în timp ce steagul acela roșu – alb – verde, din mãtase, fâlfâia și-i mângâia obrazul: „Domnu’ Levente, faceți-mi și mie câteva poze, sã vadã Tata și Mama, c-am slujit și sub steag unguresc, ca strãbunicii bucovineni!…”

Pãi sigur cã i-am fãcut, cã doar n-o fi foc, dar ce bucuros era, când a treia zi i le-am dat, cadou!

No, și în acest al doilea an de libertate, cu câteva zile înainte de 15 martie, m-a sunat nenea Domokos Géza, Dumnezeu sã-l ierte, de la București. Eram președinți amândoi: el unional, pe țarã, eu pe orãșel, acasã. El: „Dacã se poate, stați în biserici, iar dacã, totuși ieșiți, lãsați steagurile acasã, ca nu cumva sã iasã iarãși scandal…” Evident, anul trecut fusese Târgu Mureșul… Eu: „Géza bácsi, nu se poate ca mii de oameni sã nu meargã și sã nu depunã flori la monumentul eroilor pașoptiști de la Vécer.” Cu alte cuvinte Keresztút, adicã Drumul Crucii, cum îi spun agoștinenii de dincolo de Olt.

El: „Bine, dar aveți grijã.” Eu: „și nu se poate fãrã steaguri, fãrã drapele, cã doar e zi de sãrbãtoare.” El: „Bine, dar aveți grijã.” A doua zi femeile de la croitorie s-au pus pe treabã.

La 15 martie, dupã slujba de la bisericã, tinerii din fruntea coloanei purtau steagurile: maghiarilor, secuilor, românilor, polonezilor, austriecilor, italienilor, germanilor, sașilor, francezilor, tuturor pașoptiștilor doritori de libertate. Uite așa, simplu.

      

                                             Kossuth, Bem și Garibaldi – 1848 în Europa

ș-am mers pe jos pânã la monumentul eroilor de la Vécer, cu alte cuvinte Keresztút, adicã Drumul Crucii, cum îi spun agoștinenii de dincolo de Olt. Cu ocazia celei de-a doua zi de 15 martie, liberã. În ’91. Era lume multã de tot. Ne-au deschis calea. Mulți lãcrimau. și mai mulți aplaudau. De-atâta omenie și frumusețe. Bãieții cu ochi albaștri filmau.

A doua zi iar m-a sunat Géza bácsi, de la București. El: „A cui a fost ideea?” Eu: „A mea, dar nu asta conteazã.” El: „Bravo! La asta nu ne-am gândit.”