Cultura pãcii

„Schimbarea” care a survenit în România odatã cu înlãturarea deloc elegantã a cuplului Ceaușescu a aruncat țara noastrã pe extenuantul drum al tranziției: tranziție politicã, economicã și mentalitarã…
Obiectivele guvernãrilor post-decembriste au fost și, din pãcate încã rãmân, de a democratiza sistemul politic, de a pune în funcțiune o economie de piațã competitivã și, nu în ultimul rând, de „a diminua” impactul coliziunii dintre valorile societale vestice și orizontul mentalitar comunizat al cetațenilor români.

Tocmai acest ultim aspect era și este cel mai important, pentru cã atât politicul cât și economicul sunt determinate de predispoziția mentalã fațã de acele idei interzise de regimul comunist dar care asigurã stabilitatea și fundamenteazã coeziunea unei societãți.

Pentru aproape cincizeci de ani, în locul libertãții responsabile a fost impusã „libertatea planificatã”, în locul solidaritãții umane a fost propagatã solidaritatea de clasã iar în locul spiritului antreprenorial a fost preferat cel atonic. Acest proces de sincronizare instituționalã, economicã și cultural-civilizaționalã a cauzat confuzie semi-paralizantã în rândul cetãțenilor și dezorientare în rândul oamenilor politici. Atunci când societatea civilã româneascã se va defini axiologic putem spera sã asistãm la dinamizarea sectorului politic și la eficientizarea celui economic spre folosul unei vieți sociale temeinice.

Pacea este o stare opusã anarhiei sau instabilitãții sociale și trebuie definitã ca atare pentru a dimensiona și vitaliza societatea romaneascã. Imaginea pãcii ca alternativã a conceptului de „rãzboi” nu are destulã forțã pentru a domoli instinctul conflictual al omului. La nivel internațional, numãrul conflictelor militare (conflictele asimetrice) a crescut dupã cãderea Zidului Berlinului, creștere care denotã cã „rãzboiul” ca instrument de soluționare a diferendelor umane nu va dispãrea prea curând. În ciuda faptului cã una dintre taberele care își disputau hegemonia geostrategicã a dispãrut (cea condusã militar de URSS și dominatã ideologic de comunism), frecvența conflictelor militare a crescut, constatare care ne trimite cu gândul la ideea cã la nivel mondial încã nu s-a putut gãsi un numitor comun care sã calmeze spiritele agitate.

Dacã vom analiza mai atent situația, vom observa cã în statele sistemelor democratice riscul izbucnirii unui conflict violent este mai scãzut, în special dacã societatea civilã își joacã bine rolul de actor al scenei politice, economice și sociale. Paradigma culturalã modernã atribuie societãții civile rolul de contrabalansoar al puterii politice și al influenței lobby-urilor economice.

Din fericire, deși societatea civilã româneascã este imaturã și mai mereu „plecatã în concediu”, țara noastrã nu a fost încã martora vreunui conflict civil. Exceptând episodul Târgu-Mureș și mineriadele, dupã 1989 România nu s-a confruntat cu dispute violente între grupuri/tabere dispuse sã foloseascã forța fizicã pentru a-și impune punctul de vedere.

Cu toate acestea, existã destulã tensiune în sânul societãții românești pentru a constata cã persistã acea dozã de potențial belic în stare sã declanșeze conflicte violente: permanentizarea ideii de cursã contra conometru pentru menținerea/obținerea puterii politice și/sau economice, clișeele populistoide care legitimeazã spiritul de castã sau raportul dintre incluziunea și excluziunea minoritãților etnice. Dacã mai adãugãm și situația economicã deloc promițãtoare, am tinde sã credem cã țara noastrã este sortitã instabilitãții pe termen nedeterminat.

Sunt de pãrere cã pentru a evita prelungirea tranziției și deci a instabilitãții, trebuie sã conștientizãm cã lipsa armoniei de orice fel, mai ales cea la nivel psihologic, cauzeazã labilitatea echilibrului social.

Aceastã stare devenitã aproape endemicã împiedicã conviețuirea temeinicã a societãții; mai ales a unei societãți care nu știe sigur ce este și unde vrea sã ajungã, în care relativismul polivalent incentiveazã spiritul de frondã sau care are dificultãți în a-și descoperi virtuțile și a prețui modelele. În plus, snobarea vulgului de cãtre mass-media prin promovarea unor personaje sau fapte ignobile dinamiteazã și erodeazã legãturile solidaristice care ar trebui sã întreținã spiritul comunitar și asociaționist al unei societãți.

Atât timp cât mentalitatea cetãțeanului român nu va elimina din panteonul ideatic „monologul” și nu va include „dialogul”, o societate civilã stabilã și responsabilã nu va putea fi construitã. Fãrã un orizont strategic societal, mediat de „piața ideilor”, politica va fi doar un joc steril și inextirpabil de alianțe de moment iar economia va însemna utilitarism cu iz anti-social.

Travaliul tranziției încã nu s-a încheiat pentru cã societatea civilã româneascã încã nu și-a conștientizat potențialul constructiv și, din pãcate, l-a exersat latent pe cel abrogativ. Propun sã trecem Rubiconul mentalitar/intelectual care ne desparte, sã descoperim și sã împãrtãșim acele princpii și valori care fac posibilã coabitarea într-o veritabilã culturã a pãcii.

„Rãzboiul” pare a fi cel mai facil instrument destinat soluționãrii conflictelor umane. Însã dacã lãsãm armele sau mușchii „sã vorbeascã” în locul nostru, al oamenilor, putem afirma cã în loc de pace perpetuã vom avea anarhie perpetuã. Deci haideți sã facem un efort și sã permitem celor de lângã noi sã vorbeascã, sã își exprime ideile și gândurile pentru „a închide gura” armelor de tot felul, pentru a calma latura conflictualã a omului și pentru a o accesa pe cea consensualã.