Cristian Sandache: Principatul Transilvaniei nu a devenit un stat ortodox, ci o adevãratã citadelã a protestantismului.
Cristian Sandache: Principatul Transilvaniei nu a devenit un stat ortodox, ci o adevãratã citadelã a protestantismului.
 
Disputa dintre istoriografia românã și cea maghiarã, privitoare la explicația absenței românilor/valahilor din rândul națiunilor medievale ardelene privilegiate, stã sub semnul conceptului de discriminare, care din perspectivã româneascã este echivalat cu unul etno-lingvistic, iar din punct de vedere maghiar este considerat un act social, de excludere feudalã. 
Istoricii maghiari considerã cã nobilimea valahã din Transilvania acelei perioade se regãsea prin unii reprezentanți ai sãi, în cadrul corpusului nobiliar maghiar, acesta din urmã fiind doar nominal “maghiar”, atâta timp cât n-ar fi fost vorba despre o identificare cu o realitate etno-rasialã. Oricine reușea sã acceadã în categoria nobilimii, devenea automat egalul celor aflați deja acolo, indiferent de originea sa etnicã.

                          Statuia cvasinecunoscutã a principeleui Bethlen Gábor la Cluj
Unii istorici maghiari observau cu maliție faptul cã, dupã dobândirea noului sãu statut, principatul Transilvaniei nu a devenit un stat ortodox (în pofida existenței unei majoritãți etnice românești între granițele sale), ci o adevãratã citadelã a protestantismului.

Pânã spre sfâșitul secolului al XVI-lea, sașii ardeleni au îmbrãțișat luteranismul, iar cea mai mare parte a maghiarilor și secuilor calvinismul.

Dieta de la Turda din anul 1557 a oficializat o libertate a religiilor, care în fapt, trebuie decriptatã ca o mascatã și progresivã favorizare a protestantismului . Luteranismul, calvinismul și (din anul 1571) unitarismul au fost recunoscute ca religii recepte. 
Dacã se ține cont de contextul general european al perioadei, Transilvania oferea un exemplu de remarcabilã toleranțã etno-religioasã (evident, excluzând chestiunea ortodoxiei (echivalatã cu un fel de sectã toleratã), în care erau recunoscute trei națiuni istorice (ungurii, secuii, sașii), precum și patru religii recepte (romano-catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarismul). Era o situație pe care alte spații europene nici mãcar nu și-ar fi putut-o imagina în acel timp .

Existã opinii (cu precãdere în istoriografia maghiarã) în conformitate cu care, aceastã cvasi-toleranțã religioasã se explicã nu doar prin elemente de naturã contextual-politicã, ci- mai presus de toate, printr-o anumitã mentalitate colectivã ardeleanã predominantã, care s-a cristalizat din ce în ce mai bine în timp, identificându-se cu un fel de brand spiritual al acestei regiuni istorice.

Erau, într-adevãr, unele aspecte paradoxale, care ne îndreptãțesc sã fim mai rezervați atunci când ne grãbim sã catalogãm în bloc stãrile de lucruri din acea perioadã (atitudini generate și de o anumitã propagandã de tip naționalist-comunist, ale cãrei ecouri se simt și astãzi, din pãcate). 
Faptul cã în interiorul categoriei sociale nobiliare, egalitatea dintre maghiari și români (bunãoarã) este clar stipulatã în documentele vremii (“Valachus ipse nobilis cum Hungaris nobilibus et verificationem et juramenti depositionem in Judiciis facere peregareque tenentur”) reprezintã un detaliu care ne îndreptãțește la analize cu mult mai atente asupra fenomenului relațiilor interetnice din perioada respectivã, cu nimic echivalente fenomenelor similare ale contemporaneitãții .

Deși predominant ca element de reprezentare simbolicã oficialã, protestantismul ardelean nu a cunoscut accentele fanatice pe care episoadele istorice ale perioadei le-au consemnat în unele regiuni europene, perioada 1544-1574, consemnând în cadrul Dietelor Principatului Transilvaniei  existența a 22 de prevederi legislative, care au alcãtuit ansamblul unei veritabile codificãri, în sensul unei toleranțe religioase lãrgite, aspect fãrã precedent pe plan european, în sensul cã, nici o altã adunare de facturã parlamentarã a vremii, nu a inițiat atâtea mãsuri legislative, în sprijinul libertãții de conștiințã religioasã .