Cristian Sandache: Luciditatea normalitãții – România nu este un stat național unitar
 Cristian Sandache: Luciditatea normalitãții – România nu este un stat național unitar 

Sã susții cã teoria continuitãții nu mai are nici o relevanțã astãzi, ori, sã scrii cã 

“A socoti Transilvania, ajunsã de sine stãtãtoare timp de aproape douã veacuri dupã prãbușirea Ungariei sub turci, în urma bãtãliei de la Mohács din 1526, drept o țarã româneascã, precum țara Româneascã sau Moldova, este cu totul incorect. 

Masa țãrãnimii era majoritar româneascã în Transilvania, dar ne aflãm în Evul Mediu, nu în era democrației. Elita conducãtoare a principatului transilvan era maghiarã, iar statul- nu țara în termeni demografici, ci, statul în sens politic-era unguresc, nicidecum românesc. Cert este cã, pânã la Unirea din 1918 românii transilvãneni au evoluat în cadrul Europei Centrale, cu toate particularitãțile care au rezultat de aici (inclusiv în plan cultural și mental” (pp.37-38)
poate fi considerat un sacrilegiu la adresa Centenarului, atât de cãtre naționaliștii radicali, cât și de cãtre toți cei care cred cã unica istorie viabilã, este aceea pe care au învãțat-o în școalã, în perioada comunistã. și totuși, afirmațiile sunt corecte și de bun simț. 
Istoricul Lucian Boia rãmâne consecvent și în recenta sa carte (“De la Dacia anticã la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi”, Editura Humanitas, București, 2018), ideii cã istoricul nu este un propagandist și nici un deținãtor al adevãrului absolut, iar disciplina trebuie eliberatã de orice formã de constrângere ideologicã. Un istoric dubitativ este cu mult mai convingãtor, decât unul care are rãspuns la absolut toate chestiunile. Boia este adeptul simțului critic și al echilibrului în judecãțile sale de valoare, admițând pluralismul punctelor de vedere istorice și a interpretãrilor. 
El sancționeazã prompt orice exagerare de tip apologetic, orice clișeu excepționalist, care tinde sã înlocuiascã realitatea. România nu este un stat național unitar, decât din perspective construcției politice și a unui imaginar colectiv, cristalizat din perioada romanticã a istoriei sale. 
Fiecare regiune vine cu specificul sãu, cu particularitãțile sale și exceptând unitatea (realã) a limbii române, asistãm la mentalitãți și reflexe diferite. Boia nu este de acord nici cu idilizarea raporturilor dintre Basarabia și statul român, oferind exemplul perioadei interbelice, atunci când Basarabia a fost tratatã (nu de puține ori) de cãtre administrația de la București- cu un soi de superioritate minimalizatoare. 
Nici Moldova nu a intrat cu sufletul deschis în marea familie româneascã, existând și în cadrul evoluției sale, momente în care fruntașii politici ieșeni, au conștientizat faptul cã țara Româneascã, avea sã devinã factorul decizional precumpãnitor, în noua construcție politicã, de aici rezultând o serie de dezavantaje economice evidente.
 și totuși, același Boia admite cã pe termen lung, unirea Moldovei cu țara Româneascã a salvat Moldova de la o posibilã anexare a sa de cãtre o Rusie imprevizibilã. Nu în ultimul rând, Bucovina a avut de câștigat sub aspectul modernizãrii și al modelului de conviețuire interetnicã, din momentul în care a fost administratã direct de cãtre Viena habsburgicã. 
Boia respinge istoria de parastas, discursul patriotard care are strict rolul de a justifica prezentul, evitând aspectele complicate ale trecutului. Nu avem nevoie de injecții de optimism, ci, de doze periodice de luciditate, întrucât, adevãrul amar este de preferat întotdeauna, oricãrei minciuni mobilizatoare. Istoria nu se oprește în loc, e pururi schimbãtoare, iar ceea ce existã astãzi, va arãta cu siguranțã altfel , în viitor. 
Ca și în celelalte volume ale sale, Lucian Boia impresioneazã prin accesibilitatea și profunzimea stilului sãu, prin normalitatea deplinã a abordãrilor. Deloc apãsat de vreo morgã existențialã, lipsit de povara clișeelor, el demonstreazã (a câta oarã ?) cã este un spirit liber. Un profesionist remarcabil, în opinia mea- cel mai important istoric român contemporan.