Cristian Sandache: Ignorarea lui Iancu de Hunedoara
Cristian Sandache: Ignorarea lui Iancu de Hunedoara

Pe 11 august 1456, IANCU DE HUNEDOARA se stingea de ciumã la Zemun, dupã ce administrase otomanilor una dintre cele mai drastice înfrângeri din istoria lor. Mahomed al-II-lea (cel care cucerise Constantinopolul în 1453) admitea la rândul sãu, cã voievodul Ardealului (care fusese și guvernator al Ungariei) fusese un mare ostaș. 

Nu intru în detaliile biografiei lui Iancu. Este cert cã în istoriografia româneascã actualã, aceastã figurã cu adevãrat excepționalã de militar, administrator, lider charismatic și nu în ultimul rând – mare apãrãtor al lumii creștine europene, nu se bucurã de receptarea pe care ar merita-o. 
Fusese catolic, se identificase în mod pregnant cu mediile politico-spirituale maghiare, chiar dacã dupã tatã era valah/român.. În Ungaria și Serbia, numele sãu aproape cã se confundã cu mitul. La noi, Iancu este pomenit rarisim și nu beneficiazã nici pe departe de aprecierea meritatã.  

Inaugurarea statuii lui Iancu de Hunedoara la Belgrad: cei doi lideri sunt președintele Ungariei, Áder János și președintele Serbiei, Aleksandar Vucici.
Și cât de uriașã a fost personalitatea lui! Bine cã ridicãm statui ale unor personaje care (cel mai adesea) nu au nicio legãturã cu localitatea în cauzã, ori (și mai rãu!), nu fac altceva, decât sã irite rãni crezute cicatrizate. Iancu de Hunedoara a fost un european și un integrator de energii. În armatele lui au luptat și valahi/români și unguri, sârbi, bosnieci, polonezi, secui sau cehi. 
O astfel de figurã istoricã exprimã ideal dorința de apropiere interetnicã , sugerând celor de astãzi, cã românii și maghiarii (bunãoarã) nu sunt condamnați la urã perpetuã, așa cum încearcã sã ne convingã pescuitorii în ape tulburi. Dar pentru așa ceva este nevoie de decrispare, normalitate și o gândire cu adevãrat umanist-europeanã, desprinsã de clișeele care vehiculeazã ura și dezbinarea.