Conviețuire cu cântec – mãgari, unguri, greci și ruși
Conviețuire cu cântec – mãgari, unguri, greci și ruși

Obținerea ”permisului de conducere al mãgarilor” (adicã sã urmez un curs în acest sens la o fermã specializatã în domeniu), nu era deloc ușoarã. De ce? Explicația este simplã: omul râde când vede mãgarul, crede cã acest animal este un prost, un bleg, un bufon al regnului animal.

”Cursul” a avut loc într-o fermã din Ciprul de Sud (partea greacã), într-o atmosferã veselã, bãtrânul mãgar de servici – ”materialul didactic” – fiind adus chiar în mijlocul restaurantului special, candidații având posibilitatea sã vadã din toate unghiurile demonstrațiile legate de tematicã, începând cu pasul alãtur de mãgar, harnașament, coborâre, urcare și… primul ajutor.
Cursul fiind fãcut în limba rusã – firmele turistice rusești devenind în ultimii ani vestite în Ciprul de Sud (partea greacã) –, noi, adicã eu și soția, singurii cu pașaport UE (maghiar), nu prea am înțeles prea mult, deși câteva propoziții erau traduse și în englezã special pentru noi.

Lipsa informaților – și nu în ultimul rând orgoliul ”singurului european prezent între ruși” – m-a fãcut încrezut, ba mai mult, chiar atotștiutor, apucându-mã de fotografiat exact atunci când se dãdeau ultimele informații și indicații înaintea ”examenului” propriu zis. 

În timp ce fiecare candidat și-a primit ”mãgarul de examen”, în funcție de caracteristicile personale (înãlțime, temperament, compatibilitate), eu fãceam fotografii, trezindu-mã cu imprevizibilul Dionis, bãiat bãtãuș cu mare trecere pe la mãgãrițe, care a observat imediat cã a primit numai un singur ”karob” (roșcove/szentjánoskenyér) de la mine, în loc de douã (mirosind buzunarele mele dupã pãstaia gustuoasã).
Râmânând singur cu el, au și început problemele, deoarece nu m-a lãsat sã mã urc pe el. Examinatorii se uitau la mine și la încercãrile mele haioase (din punctul lor de vedere) și au vrut sã-mi aducã scãunelul, ceea ce însemna deja o rușine pentru un ”european”, între ”rușii” care s-au descurcat incredibil de bine.
Dionis având și o staturã mai micã, cu un piept dezvoltat, nu reușeam nicicum sã pun piciorul în felul ”învãțat”, așa cã am ajuns la limita disperãrii. Instructorul, Kolea, s-a îndreptat rapid spre mine, și crezând cã sunt grec și nu știu rusa, a început sã-mi spunã în greacã, cã mãgarul nu este cal. (Deci nimic nu a fost valabil ce am învãțat la cele cãteva ore de cãlãrit din Ardeal…)
Ca sã fie ”examenul” și mai greu, Dionis s-a apucat de depãșit (ceea ce era interzis), cãutând mãgãrița Katia, de care era interesat. În aglomerația produsã de neîndemânarea mea (”barã la barã”) mi-am pierdut telefonul, lãsându-l pradã ”mãgarilor ruși”. Încercarea mea disperatã de a-l întoarce pe Dionis era sortit din start eșecului. Mãgãrița sa, Katia, era în fațã, trebuia neapãrat s-o ajungã.

         

Cu chin cu vai am fãcut prima turã de examen, dând slavã Domnului, cã nu am cãzut de pe Dionis, însã instructorul mi-a arãtat, cã… mai avem o turã… de rezistențã.
Încurajat în rusã și greacã am reușit la urmã sã fac tura a doua – Dionis devenind ca mielul lângã Katia sa –, salvând cât de cât prestanța ”pașaportului maghiar”.

Bucuria mea a fost însã scurtã, deoarece soția mea – instruitã și ea în limba rusã, încurajatã în greacã –, a fãcut o greșeala de bazã ”a condusului”, fiind astfel cãlcatã pe laba piciorului de cãtre mãgarul sãu cu numele de Kim, adunând o ranã pe degetul mare, sângerând spectaculos.

Și iatã, la sosirea echipei de prim ajutor, cei doi ”europeni” semeți, cu ”magyar útlevél”, au ajuns iarãși în centrul atenției, rușii uitându-se compãtimitor spre noi.

La ceremonia de înmãnare a permiselor am fost felicitați în limba greacã, instructorul șef încercând sã descifreze ciudatele litere din numele nostru… SZABO…
Noroc cã aveam puțini ”spectatori” la descifrat nume ungurești, deoarece între timp simpaticii colegi ruși s-au apucat deja de cântec și dans – Katiusa… 

Doar nu poți lãsa obținerea ”permisului de conducere a mãgarilor” fãrã serbare.