Cartea ca ghid sau cadou

Cartea ca ghid sau cadou

Oferind cadouri, nu dorești sã aduci numai bucurii pentru moment. Cadoul poate sã transmitã mesaje importante. Conteazã poate și cum împachetãm și cum vom înmâna obiectul ales persoanelor iubite. Dar e mult mai important ce anume le dãm. Cartea e un cadou clasic, dar e oare cadoul ideal și pentru cei mici?

Desigur, o carte e cadoul perfect în orice situație, cea mai bunã opțiune cu putințã, dar numai dacã o putem asocia cu un adult rãbdãtor, bunic sau bunicuțã, eventual un pãrinte (care de altfel aleargã în neștire, preferabil în toate direcțiile simultan, în timp ce încearcã sã facã fațã sarcinilor lor zilnice).

Prezența unui adult se impune mai ales deoarece dacã copilul citește corect, dacã poate sã relaționeze cu textul citit în modul optim, așa cum dorea s-o facã inițial, atunci în mintea lui se vor naște nenumãrate întrebãri pe care ar dori sã le adreseze cuiva. și aici aș preciza cã pãrintele sau cel care este în preajma copilului care citește, sau care îi citește acestuia din carte, deci adultul nu trebuie sã știe neapãrat sã rãspundã la toate întrebãrile celui mic.

   

Pentru copil conteazã mai mult sã aibã pe cineva care sã doreascã, sã fie dispus sã-i rãspundã. Sã-i fie acceptatã observația cã acolo existã un detaliu din care s-a nãscut o întrebare, la care trebuie sã se caute rãspuns, deoarece atunci copilul nu-și va suprima nedumeririle, iar când crește, nu devine un adult care nu vrea sau nu poate sã-și aminteascã propria copilãrie, și din aceastã cauzã nici nu poate sã comunice bine cu propriul copil.

Având în suflet un copil pe care eu nu l-aș numi supãrat, ci unul care nu pricepe ce se întâmplã în jur. Ne e foarte greu sã ne dãm seama bunãoarã, adulți fiind, ce nu e clar din perspectiva unui copil, ce nu se înțelege din capul locului în acea poveste. În mod interesant mesajul se ascunde mereu în detaliile care nu par logice.

Dacã ceva este descris exact așa cum apare și în viața realã, atunci avem o imagine care amintește de o fotografie. Fãrã mesaje speciale. Adevãrata artã a relatãrilor, povestirilor se ascunde în spatele unor elemente sau descrieri care diferã foarte mult de logica cotidianului, a vieții curente. Iar copilul se poticnește aici, dorind sã zicã: vã rog sã mã scuzați, dar în realitate eu nu așa vãd cã s-ar întâmpla asta! Deci care e adevãrul? Ce aspecte ar trebui sã conteze, sã fie observate?

Deci e important ca atunci când oferim o carte unui copil, sã fim atenți la întrebãrile lui și sã-i rãspundem. Iar dacã nu știm sã-i rãspundem, sã nu ocolim întrebarea. Sã nu evitãm nedumerirea, sã n-o ignorãm, pretinzând cã nici n-am auzit-o, sã nu mustrãm copilul de ce nu știe deja o astfel de chestie evidentã, care de fapt nouã nu ne e clar, doar cã ne rușinãm. Adevãrata necesitate în acest context al copilului nu e sã primeascã pe loc rãspuns la toate întrebãrile sale.

Dacã nu-i putem oferi explicația fenomenului care-l contrariazã, dar îi permitem sã formuleze întrebarea, copilul va deveni poate un explorator sau inventator. Care are voie sã caute rãspuns la fenomene stranii. Cãci el încã este surprins de foarte multe detalii din poveste. Aș menționa doar câteva, fãrã sã le explic. Voi prezenta doar întrebãrile auzite de la copii, nu și rãspunsurile. Mama Albei ca Zãpada stã la geamul deschis. Iarna. și geamul e deschis.

Stã și coase acolo, dupã cum dicteazã logica, nu? – am putea întreba pe un ton absolut ironic. Iar pe pervazul ferestrei, din abanos negru, s-a depus zãpadã albã. și nu se topește. Mama stã acolo și se înțeapã cu acul, iar sângele ei picurã pe zãpadã.
Copilul se uitã cu ochii mari la adult în acest moment: și zãpada nu s-a topit? Cãldura camerei, cãldura mamei care stã acolo, n-o topește? Nu. De ce nu? Copilul întreabã, iar adultul nu neapãrat știe sã rãspundã. Dar în caz fericit vrea s-o facã, ceea ce conteazã enorm, deoarece dacã admitem legitimitatea întrebãrii, dacã n-o ignorãm sau refuzãm zicând: ia, lasã-mã în pace, taci și hai sã terminãm de citit povestea, ci admitem cã este o întrebare justificatã, atunci copilul va concluziona cã existã rãspuns. Poate cã persoana care citește basmul, nu-l știe, dar existã rãspuns! Aceastã întrebare este una legitimã. și copilul este determinat sã caute rãspunsul pânã-l gãsește.

Dar o întrebare la fel de legitimã e: se conștientizeazã oare aceste mesaje și învãțãturi? Își dã seama un cititor micuț cã trebuie sã deducã aceste lucruri? Rãspunsul absolut surprinzãtor: nici nu trebuie sã conștientizeze.

Foarte multe lucruri importante nu se conștientizeazã în viațã. Toatã lumea știe sã se poarte de exemplu într-un autobuz, într-o stație sau știe la ce distanțã sã stea de cineva întâlnit pe stradã. Nimeni nu ne explicã aceste informații cu centimetrul în mânã. Nu ne explicã unde trebuie sã ne așezãm într-un autobuz.

Poate cã știm sau nu, dar cu întregul nostru comportament transmitem anumite mesaje, însã pe acestea nu le-am însușit la nivel conștientizat. și toatã lumea s-a confruntat cu situații, care existã, din pãcate, când cineva nu pare sã se integreze nicãieri.

Când un copil, eventual un adult nu știe niciodatã unde sã stea, ce sã spunã, cum s-o facã, cui sã i se adreseze, unde sã se uite, și așa mai departe. Când discutãm cu cineva, se pune întrebarea: unde ne uitãm? Cât timp trebuie sã-l privesc pe celãlalt în ochi, cãci dacã mã uit mereu fix în ochii celuilalt, aceastã atitudine este taxatã ca și nepotrivitã, la fel ca cea în care nu mã uit defel în ochii lui. și când nu mã uit în ochii lui, atunci unde trebuie sã mã uit? Toate aceste detalii sunt învãțate de copil fãrã a le conștientiza. și la fel ne va învãța basmul, transmițând mesaje extrem de importante.
Unii adulți au pierdut însã aceastã capacitate de a observa acele detalii semnificative din poveste – sau orice altã formã de artã –, care ascund mesajele însușite în mod conștient sau nu, deoarece, copii fiind nu aveau voie sã întrebe. Nici mãcar în ei înșiși, în mintea proprie nu puteau sã-și formuleze nedumeririle, cu privire la anumite detalii din carte.
Dacã de exemplu li se impunea sã se conformeze anumitor reguli, dar nu primeau niciun fel de informații în legãturã cu acestea. Dar nimãnui nu-i place sã sufere, sã fie frustrat, și în consecințã acești copii învațã sã nu mai observe detalii care dau naștere unor întrebãri. Întrebãrile care n-au voie sã se formuleze sunt iritante. Deci copiii învațã sã-și ignore nedumeririle, sã nu vadã nici ce sare în ochi.

  

Un astfel de element comun în povești este drumul inițiatic al personajului principal. Avem bunãoarã basmele clasice, în cazul cãrora el pornește la drum din sânul unei familii. Ni se prezintã de exemplu un rege cu trei fii sau trei fiice, un om sãrac cu copiii cât stelele pe cer, dacã nu mai mulți, dintre care unul pleacã și trece prin tot felul de peripeții, iar la sfârșit ajunge într-o familie din nou.

Acțiunea se terminã cu sintagma: au trãit fericiți pânã la adânci bãtrânețe – desigur, dupã nunta fastuoasã de rigoare.

De ce e nevoie de aceastã cãlãtorie a eroului? Aș începe explicația mea cu un proverb vechi conform cãruia nimeni nu poate fi un profet în țara sa, și de aceea unele dintre poveștile se bazeazã în întregime pe ideea cã eroul trebuie sã-și pãrãseascã plaiurile natale. Presupun cã toți pãrinții vor fi de acord cu mine când spun cã nu conteazã ce vârstã ar avea odrasla noastrã, el este „copilul” nostru, prin definiție. Nu vom putea sã-l considerãm un adult de aceeași valoare și responsabilitate cum am pretins noi sã fim tratați la exact aceeași vârstã.
Ca urmare, copilul trebuie sã-și dovedeascã – și sã ne dovedeascã și nouã – cumva cã el este într-adevãr un adult, capabil sã-și gestioneze viața pe cont propriu, având competențele de care are nevoie pentru asta, așa cã trebuie sã plece. În trecut, de exemplu, în cazul în care cineva a vrut sã devinã un maistru într-un meșteșug, el a trebuit sã meargã ca și calfã ambulantã, în diferite orașe, alte sate și regiuni, sã-și perfecționeze abilitãțile în alte ateliere, decât cel al maistrului la care a deprins meseria.

Poate chiar în mai multe țãri. A trebuit sã practice în multe ateliere cu aceeași mãiestrie, pentru a-și însuși tot ce se putea învãța în domeniu, și numai când s-a întors, putea deveni un maistru.

Poveștile pe de altã parte nu se referã numai la asta. Existã situații în care eroul din poveste pleacã, dar va veni înapoi. Întoarcerea lui înseamnã cã el s-a îmbogãțit nu numai în cunoaștere, dar și în înțelepciune. Alte personaje de poveste însã pleacã în lumea largã și nu vor veni niciodatã înapoi.

Vorbind despre Frumoasa din pãdurea adormitã de exemplu, avem un prinț în ea, care vine la castelul ei, a prințesei, și nu mai pãrãsește acele meleaguri din nou. Prințul acesta va rãmâne cu frumoasa trezitã de sãrutul lui, și va domni în castel, în împãrãția care de fapt ar fi al ei, cum ea este succesorul de drept al tronului.

În cazul Albei ca Zãpada însã, prințul vine, sãrutul sãu aduce fata înapoi la viațã, nimeni nu știe dupã cât timp de la incidentul cu mãrul otrãvit, dar el se întoarce acasã, luând-o și pe prințesã cu el. Mulți eroi din povești se confruntã cu diferite obstacole la destinația drumului lor, alții chiar pe parcurs.

Un alt lucru interesant în acest context, alt element ce tinde sã disparã în numele concepției de „political correctness”: împãrțirea rolurilor pe sexe. Bãieții se confruntã cu sarcini tipice bãieților, iar fetele trebuie sã-și asume roluri adecvate pentru fete și trebuie sã fie frumoase și așa mai departe.
În modelul clasic al familiei mama era cea care asigura cãldura afectivã a casei, mama, soția, bunica îndeplinind aceastã funcție, cu un set de sarcini foarte tipice, foarte importante. Iar tatãl sau bãrbatul din casã era susținãtorul familiei, el asigura baza materialã și siguranța acesteia, înfruntând cu totul și cu totul alte provocãri. Este interesant sã observãm cã personajul principal masculin din poveste va trebui sã lupte de exemplu cu balauri și zmei.

Câte capete au aceștia? Trei, care simbolizeazã absolutul, cu conotații care nu mai trebuie explicate nimãnui. Ori șapte capete. Eroul va trebui sã învingã și sã taie câte un cap de balaur în fiecare zi a sãptãmânii, sã-și asume sarcinile aferente tuturor zilelor sãptãmânii, și este doar o chestiune de detaliu ce cap de balaur trebuie tãiat duminica de exemplu. Dacã numãrul capetelor de zmeu nu e nici trei, nici șapte, atunci ar putea fi 12. Câte un cap pentru fiecare lunã a anului. Eventual 24, câte ore sunt într-o zi. Chiar și aceste numere sugerau în mod simbolic celui care asculta povestea un mesaj anume.

Dar existã și multe fete din povești care, deși au parte de soartã similarã, adicã multe dintre ele pleacã de asemenea de acasã, întâmpinã dificultãți fundamental diferite de cele de care trec personaje de sex masculin. De exemplu, dacã personajul principal este o fatã, ea va gãsi un cuptor stricat, pãrãginit în drum, care o va ruga cu sau fãrã cuvinte sã-l curețe, sã-l repare, o fântânã care are nevoie de atenția și ajutorul ei, și un pom fructifer care se luptã cu buruieni care-l nãpãdesc și cãruia nimeni nu i-a tãiat ramurile uscate.

Este interesant sã realizãm cã aceste trei sarcini simbolizeazã motivele de bazã ale rolului femeilor în familie. Cuptorul amintește de cãldura casei, arhetipul central al acesteia, de care ea trebuie sã se îngrijeascã, iar când face asta în mod corect și iubitor, la întoarcerea ea va gãsi pâine și prãjituri, toate coapte, ca o recompensã. și aici știm cu toții ce simbolizeazã pâinea în cultura europeanã. În cazul fântânii avem apa, simbol al vieții, și ea trebuie sã curețe și sã reconstruiascã sursa apei, și atunci când se întoarce, ea nu va gãsi numai apã în abundențã, ci și tot felul de pahare de cristal sau cupe împodobite cu bijuterii.

Ușor de recunoscut arhetipul Sfântului Graal sau cupa sau paharul de la Cina Domnului, ceea ce ar putea fi obiectul a numeroase alte studii și analize. În ceea ce privește pomul cu fructe, știm cã fructele reprezintã responsabilitatea de bazã a unei femei: sã „rodeascã” în sânul familiei.

Pe de altã parte, personajele masculine au cu totul alte sarcini care nu au nimic de-a face cu aceste elemente. În calea lor, când pornesc sã gãseascã acel balaur pe care va trebui sã-l ucidã ca test suprem, vom vedea mereu ceva aparent minuscul, o creaturã nesemnificativã în pericol, sau poate înfometat și eroul trebuie sã demonstreze cã are destulã compasiune în suflet și este capabil sã observe aceastã creaturã micã în necaz, și cã are suficientã încredere în propriile abilitãți de a obține suficientã hranã pentru sine mai târziu, chiar dacã-și împarte acum merindele sau renunțã la propria masã în favoarea personajului înfometat, sau îl poate proteja sau ajuta corespunzãtor.

În cazul în care nu reușește s-o facã, se considerã cã are inima de piatrã, ca sã spunem așa, deci el se transformã în întregime în piatrã în conformitate cu logica poveștii.

Fiind în esențã ca o statuie de piatrã: fãrã compasiune și curaj, fãrã încredere în propriile abilitãți.
În multe povești cãlãtoria se efectueazã în mai multe dimensiuni. În acestea eroul trebuie sã urce la un nivel total diferit, în vârful arborelui care ajunge la cer, sau cade într-o groapã, eventual coboarã într-o lume a adâncurilor, dar este extrem de important sã observãm cã în poveștile noastre populare aceasta nu ar trebui sã fie confundatã cu Hades-ul grecilor.
Nu are nimic de-a face cu asta. Aceasta este o lume a adâncurilor, dar un fel de imagine în oglindã a lumii noastre reale. Iar în cazul în care eroul urcã pe copac care ajunge la cer, el nu va ajunge la ceruri în sens creștin. În nici un caz.

Aceste niveluri diferite în contextul poveștii corespund destul de exact lumii noastre, doar câteva elemente cheie diferã, iar eroul trebuie sã-și dovedeascã valorile sale acolo, trebuie sã-și atingã scopul sãu acolo. și de aici se întoarce mereu. Ca o calfã ambulantã, pornitã peste mãri și țãri pentru a învãța meserie, într-o societate fundamental diferitã de a noastrã, și totuși oglindind-o fidel… Iar dacã eroul nu se întoarce acasã imediat dupã ce și-a terminat sarcinile, întârzierea nu survine din cauzã cã el n-ar vrea sã vinã înapoi, ci pentru cã cei din acea lume încearcã sã-l ținã în lumea lor, pentru un motiv oarecare, ascunzându-i ceva de care are nevoie pentru cãlãtorie, și prevenind astfel plecarea sa. La final, el reușește oricum sã se întoarcã.

Dar, în acest interval se schimbã de obicei coordonatele temporale în lumea sa realã. El rãtãcește neajutorat în încercarea de a gãsi casa lui, întrebând în dreapta și în stânga despre pãrinții lui, despre casa lui… și în cele din urmã va întâlni un bãtrânel sau o bãbuțã cu un picior în groapã, care parcã-și amintește cã în tinerețea strãmoșilor ar fi existat acolo o astfel de familie, într-adevãr, dar s-au pierdut cu toții în negura vremii. În general, acest tip de poveste se terminã cu eroul atingând un obiect sau fiind atins de cineva, moment în care se prãbușește și se face pulbere și cenușã.

În schimb foarte multe povești moderne nu oferã niciun model de familie. Personajul principal, eroul din aceste cãrți se trezește în toiul acțiunii încã de la început, dupã care se restabilește un fel de echilibru în poveste, fãrã însã o evoluție, o transformare inițiaticã a celor implicați.

Este vorba de o concretizare a nostalgiei, unde nimeni nu trebuie sã învețe nimic nou, iar scopul este de a recrea o lume în care eroul se simți bine în prealabil. Mai mult, unele povești moderne preiau și compromit simboluri clasice, fãrã a crea mesaje constructive din punctul de vedere al moralei cotidiene și/sau personale.

Foarte multe povești moderne reprezintã însã o alegere optimã pentru cei mici sau mai mari, când vine vorba de citi. Cum ar fi cea intitulatã Momo (de Michael Ende), pe care aș propune în atenția tuturor oamenilor de pe planetã. În aceastã carte ni se vorbește de exemplu despre faptul cã timpul pe care-l cicã economisim alergând mereu și fãcând totul într-o grabã tot mai mare, acel timp nu-i va folosi nimãnui în cele din urmã.

Dar sã nu uitãm nici de Micul prinț și mesajele nemuritoare din aceastã carte minunatã. Toatã lumea cunoaște bunãoarã pasajul despre faptul cã limpede nu vezi, decât cu inima, cãci lucrurile esențiale rãmân ascunse ochilor, acesta fiind fragmentul cel mai citat din Micul prinț, dar mai puțini își aduc aminte de partea care sunã așa: „oamenii nu mai au timp sã cunoascã nimic. Ei cumpãrã lucruri de-a gata, de la neguțãtori. Cum însã nu existã neguțãtori de prieteni, oamenii nici nu mai au prieteni.”

Nota redacției: de aceași autoare aici