Cafeaua abisinianã
Pe vremea aceea bunicul ne vizita an de an, cu o punctualitate calendaristicã, și rãmânea la noi din septembrie și pânã la mijlocul lui octombrie. Sãrbãtoream împreunã zilele noastre de naștere, aflate la doar o sãptãmânã distanțã, dupã care se înapoia la Timișoara cu acceleratul ticsit de cãlãtori. Ne strãduiam – dupã posibilitãți – sã facem cât mai plãcut sejurul bunicului.

Masa de prânz o luam adesea în oraș, la unul dintre localurile particulare deschise de curând de așa numiții „mandatari”: Patiseria Katona, Vãrzãria sau Pãstãioasele. Sándor sosea întotdeauna la locul întâlnirii cu zece minute mai devreme, potrivit uzanței oricãrui „om de lume”. Eu veneam de fiecare datã gâfâind și-l gãseam așteptându-mã.

– Dar, Bunicule, în ultimele decenii ale veacului XX nimeni nu mai are vreme sã aștepte la colțul strãzii! – mã scuzam jenat.

– Așa o fi acum, dar eu sunt un om al veacului al XIX-lea și vreau sã rãmân așa! – îmi rãspundea el, mândru de faptul cã se nãscuse în 1898. Spunea adesea cã nicio generație anterioarã nu experimentase un progres tehnic atât de mare și nici nu-și imagina ca urmașii sãi sã mai aibã parte de așa ceva.


În copilãrie a vãzut demarând primul automobil din oraș, a vizionat printre primii programele televiziunii ungare și sârbești, recepționate la Timișoara, și a urmãrit în transmisiune directã primul pas al omului pe Lunã. și – pentru cã e un fapt strâns legat de subiectul povestirii – menționez cã de la începutul anilor 1930, Bunicul utiliza un espressor de cafea electric, pe vremea aceea o minune a aparaturii electrocasnice, o adevãratã raritate pe meleagurile noastre.

Între timp Sándor a trãit douã rãzboaie mondiale: în primul fiind militar, iar în al doilea înfruntând privarea de toate drepturile cetãțenești și amenințarea continuã a deportãrii care în final – în România – nu a mai avut loc. La sfârșitul anilor 1930, când „românizarea” devenise politicã de stat, micul magazin de textile al Bunicii a fost trecut formal pe numele unui partener creștin.

Aveau dreptul sã lucreze în propriul magazin, însã majoritatea profitului intra în buzunarul altcuiva. Dar toate acestea n-au produs schimbãri majore în tabieturile bunicului care în fiecare zi, în pauza de prânz, își savura cafeluța „aferentã” la cofetãria Arendt, așa cum o fãcuse în perioada antebelicã sau imediat dupã schimbarea „imperiului”…

Pânã în momentul în care cofetarul de origine șvãbeascã – un om cumsecade, de altfel – a fost obligat sã afișeze avizul Juden unerwünscht! adicã evreii sunt nedoriți! Bunicul a fost nevoit sã se resemneze cu cafeaua cumpãratã pe sub tejghea și surogatele, astãzi uitate, precum „sãnãtosul” Kneipp – preparat din malț – având pe etichetã chipul abatelui (care arãta precum Gregor Mendel, tot un cãlugãr). Kneip-ul se servea cu cicoare, așa numita Frank-caffé.

Nici dupã întoarcerea armelor din România, Bunicul meu Sándor nu s-a putut dedica pasiunii sale de cafegiu ori mãcar de bãutor de surogat, întrucât în august 1944 maghiarii au recucerit Aradul, instituind imediat obligativitatea purtãrii stelei galbene și pregãtind în mare grabã deportarea evreilor. Atunci majoritatea familiilor evreiești din Timișoara au fugit din oraș, îndreptându-se spre liniile trupelor sovietice care se apropiau. Bunicul meu și familia sa, inclusiv tatãl meu care era licean, au sfidat soarta rãmânând pe loc pânã la eliberare

Comunismul instaurat destul de curând în țarã a îmbinat prigoana politicã și lipsurile de tot felul. Vreme îndelungatã nici nu puteai visa la cafea naturalã. Din fericire deschiderea survenitã în anii șaizeci, așa numita „primãvarã bucureșteanã”, a adus unele îmbunãtãțiri și pe tãrâmul aprovizionãrii. În orașele mai mari a dispãrut cartela de pâine, însã pentru o duzinã de ouã trebuia sã stai la coadã ore în șir.

Una dintre contradicțiile sistemului era faptul cã simultan cu cozile interminabile pentru ouã și carne, în fiecare magazin alimentar se comercializau – din recipiente de aramã frumos decorate – cel puțin trei sortimente de cafea: brazilianã, columbianã și arabicã. Atunci l-am întrebat pe Sándor, care este cafeaua cea mai gustoasã?

– Aaa! – zise bunicul meu dând din mânã a lehamite – niciuna! Cafeaua abisinianã era cea adevãratã! Avea o aromã unicã și boabele lunguiețe, de dimensiuni mari și cu șanțul dispus nu la mijloc, ci într-o parte – îmi explica el, desenând în aer, cu degetele lungi și fine, conturul oval al bobului de cafea.

– și unde puteai sã cumperi cafea abisinianã?

– În vremurile de pace, peste tot – îmi rãspunse – chiar și la Chișineu Criș, în bãcãnia tatãlui meu!


Atunci, în copilãrie, am înțeles cã sintagma „vremurile de pace” se referea la ultimii ani ai monarhiei austro-ungare, epoca bunãstãrii și emancipãrii evreilor.

Bunicul meu care trãise vremuri mai bune se înfuria din cale afarã dacã era servit cu cafea proastã. țin minte cã odatã l-am invitat într-o cafenea de pe strada Deák Ferenc. Bunicul a acceptat, dar apoi am remarcat cã-și înghițea cafeaua cu noduri, învãluit în tãcere. L-am întrebat dacã era bunã.

– Aaasta? – întrebã cu un dezgust vizibil – cafeaua asta nu e amarã, ci acrã! Niciodatã nu am mai îndrãznit sã aleg cafeaua cu care-l serveam pe Bunicul.

Sándor nu a mai apucat ultimul deceniu ale dictaturii când s-au reintrodus cartelele pentru alimentele de bazã, nu se mai comercializa ciocolatã, nici dulciuri sau fructe exotice, iar cafeaua boabe a fost de-a dreptul exilatã din țarã. Pe piațã se gãsea doar un amestec de cafea mãcinatã cu cicoare, înlocuitã mai apoi cu vestitul „nechezol” care – dupã cum se zvonea – conținea ovãz prãjit – dar e mai plauzibil sã fi fost orz.

Înainte de a o consuma adãugam puținã sare de bucãtãrie, pentru a preveni indigestia cauzatã de acizii grași. Un lucru e sigur era o torturã sã bei lichidul acela amar ca fierea și lipsit total de aromã. Oare cum ar fi reacționat la toate acestea Bunicul Sándor?! Nu e de mirare cã pânã la cãderea dictatorului toatã societatea româneascã devenise bãutoare de ceai!

și mie îmi place foarte mult cafeaua espresso, o preferințã pe care o pun pe seama moștenirii genetice. Din acest motiv în cele trei decenii de la sãvârșirea din viațã a Bunicului am fost preocupat de cafeaua abisinianã. Pentru generația actualã însãși Abisinia este un tãrâm necunoscut, un nume care ar fi fost demult acoperit de colbul uitãrii dacã „Ducele” nu ar fi declanșat tocmai acolo primul și cel mai stupid conflict armat al fascismului european.

Întorsãturile profesionale și familiale ale sorții au fãcut sã trãiesc de o vreme încoace în Statele Unite, iar calitatea cafelei pe care o beau sã se amelioreze proporțional cu creșterea venitului meu.

Cu câtva timp în urmã, într-un magazin, privirea mi-a fost atrasã de un pachet de cafea de origine etiopianã și am realizat pe loc, cu o strângere de inimã cã: „Asta este cultivatã în Abisinia de odinioarã!”.

Iatã cã la vârsta de peste cincizeci de ani am avut și eu prilejul sã gust pentru prima oarã vestita cafea abisinianã!

Dar calitatea ei nu pot s-o judec în mod obiectiv, pentru cã prin gustul și aroma acestei cafele rãzbate destinul familiei mele, urmând istoria frãmântatã a unei regiuni care astãzi este cunoscutã drept Europa de Est.

(povestire apãrutã în volumul Daniel Lõwy, Két világ között, Colecția Corbii Albi, Editura Világhírnév, Cluj-Napoca, 2012; traducerea din limba maghiarã Andrea Ghițã)
Sursã: http://www.baabel.ro/portret/105-daniel-lowy-cafeaua-abisiniana