Bogdan Stoica: Povestea ungurului de pe DN1
Povestea ungurului de pe DN1

Ne uitam ca proștii, amândoi, fãrã sã scoatem un cuvânt, la biletul lipit pe dinãuntru. “Cine și cum p.la mea a bãgat biletul în mașinã, cã am încuiat-o când am plecat?!”, întreb, eu. “Nu știu, frate…. Aaaaa, stai, e ãla cu cheile, mã!”, se prinde tipul de la tractãri. “Da, bãi, nene!! Ungurul! Ungurul care are cheile mele! Sã vezi cã le-a lãsat pe aici”, încep și eu sã urlu. Bucurie? Ca la meci!

S-o iau de la capãt. 

Zi de cãcat. Sare din schemã o întâlnire, decid cã pot sã plec mai devreme spre mall-ul din Bãneasa, unde mã așteptau, azi, niște oameni. Alimentez și plec. Pe la Gorgota, motorul meu scoate niște sunete ciudate și dã semne de deces. 

Opresc, la fix, într-un refugiu, ridic capota – fum. Semn rãu. Am futut mașina, hai sã nu fut și întâlnirile. Încep sã aplic metoda ia-mã, nene și o mașinã oprește. Un Ford albastru, de Covasna, un un tip blond și solid la volan și un tip în vârstã alãturi. “Te duc pânã la Otopeni, cã acolo avem treabã”, spune blondul, cu un accent care mã face sã-l identific drept ungur. E perfect, de la Otopeni iau un taxi.

Urc în mașinã și mã pun pe tãcut.  Am constatat cã ungurii nu-s foarte sociabili și prietenoși. Nu-s expansivi, nu te iau de gât sã te bage în gașca lor, nu deschid ei primii vorba…. Am avut câțiva, colegi, în armatã. Am mai avut de-a face cu ei la meciurile Asesoft, pe la Mediaș sau Mureș. Nu zic cã-s rãi, cã habar n-am, poate cã și noi îi intimidãm pe ei în egalã mãsurã. Zic doar cã nu-s la fel de cu chef de vorbã cum suntem noi, ãștia din Regat. 


Ajungem la Otopeni, tipul în vârstã coboarã, cobor și eu înjurându-mã cã n-am decât bancnote de 50 și de 100 de lei în buzunar. Mulțumesc, ne salutãm, blondul trage de niște bagaje, eu mã urc într-un taxi și o întind la Bãneasa. În taxi, îmi dau seama cã mi-au cãzut din buzunar, în Fordul ungurului, cheile. Toate. Și de la mașinã, și de acasã, și de la ai mei, și de la….

Nervi, la maxim. (…) 

 

Mã țin de plan și la 8 seara, deși n-am gãsit a doua cheie, sunt pe DN1, la mașinã, cu o platformã de tractãri lângã mine. E momentul în care ne uitãm, și eu și tipul de la tractãri, la biletul din geam. Și sun. Aud un cuvânt, identific limba, presupun cã e maghiarã și cã a zis “alo”.

“Salut, sunt Bogdan, tipul pe care l-ai luat azi de pe DN și l-ai dus la Otopeni…”

“Salut, Bogdan. Ți-am gãsit cheile, pe bancheta din spate. Vezi cã ți le-am lãsat la roata dreapta fațã, dupã cablul de la senzorul ABS….” (…)

De aici ziua de joi a redevenit perfectã. Am urcat mașina pe platformã, am ajuns bine la Ploiești, am parcat-o la service și m-am dus acasã cu toate cheile în buzunar, datoritã unui ungur foarte mișto, pe care aș vrea sã-l rãsplãtesc cumva, pentru faptul cã nu le-a aruncat, indiferent, pe geam. (…) 

Eu mi-am pus un pahar de vin în cinstea acestei zile superbe. Da, am fu.ut mașina, dar mașinile se reparã. Am câștigat, în schimb, un prieten. Unul d-ãla mișto, care m-a ajutat neținând cont de faptul cã nu mã cunoștea. In plus, azi m-am prins (deși trebuia sã știu pânã acum, nu?), cã nu poți judeca o etnie întreagã dupã doar câțiva indivizi…

Pentru ungur: alege orice vrei de aici și dã-mi o adresã sã ți-l trimit. Cadou. Pentru tine, pentru iubita ta, pentru sora ta, pentru cine vrea mușchiul tãu. Dacã nu te poți hotãrî intre douã, alege – douã. Dacã nu dai nici un semn pânã luni, o sã aleg eu ceva, o sã-l pun în mașinã și o sa-l dau cadou primului ungur cu care am de-a face. Scuze, dar așa am vãzut eu cã se face, în filmul ãla cu “dã mai departe”…

Vezi originalul AICI