Biblioteca Româno-Maghiarã: „Ghidul ipocriților” sau cum îți strecoarã Péter Demény îndoiala în suflet
Biblioteca Româno-Maghiarã: „Ghidul ipocriților” sau cum îți
strecoarã Péter Demény îndoiala în suflet


Dupã
ce în urmã cu câțiva ani buni Radu Paraschivescu a publicat „Ghidul
nesimțitului”, o carte care abundã de ironie, sarcasm și umor fin, credeam cã
niciun alt text scris în aceeași linie nu îmi va mai plãcea la fel de mult.
Întâmplarea a fãcut sã descopãr la Editura Cartea Româneascã un alt „ghid”. De
data aceasta al ipocriților. Reticentã inițial, gândidu-mã cã ideea nu e
originalã, am deschis totuși cartea scrisã de Péter Demény. Și bine am fãcut!

 

                         Demény Péter și Mihaela Ursa. Foto: T. Koós Imola


Mi-a
plãcut cã autorul mãrturisește din capul locului faptul cã ideea i-a venit de
la Paraschivescu. Un motiv sã cred cã el însuși nu e un ipocrit și meritã
citit. Am parcurs rapid sfaturile de „desãvârșire” pe care Péter Demény le dã
amatorilor de ipocrizie. De altfel, nici nu îți trebuie prea mult timp pentru
asta cãci nu doar cã e o carte subțiricã, dar este și scrisã așa încât sã-ți
placã ce citești și sã vrei sã mergi mai departe pentru a-ți oferi un bun
prilej de relaxare și hlizealã. Din când în când, te mai oprești totuși sã
scotocești prin minte dupã vreun prieten, coleg de birou sau partener de viațã
ipocrit pe care sã ți-l fixezi ca exemplu. 

Dacã ești în schimb genul predispus
la autoanalizã, mai tragi câte-o privire fugarã la propriile vorbe și acțiuni pe
care le-ai fãcut într-unul din rolurile jucate de-a lungul existenței tale
printre semeni – mai ales cã, dupã cum bine concluzioneazã autorul, „toți
suntem mai mult sau mai puțini ipocriți”.

 

Și chiar în concluzia aceasta stã cheia
descifrãrii „Ghidului ipocriților” care, dupã ce mai întâi te amuzã, reușește apoi
sã te punã pe gânduri. Încã de la primele pagini, autorul îți aruncã în fațã cu
un adevãr pe care ai refuzat sã-l vezi sau la care pur și simplu nu te-ai
gândit. Astfel,
Péter Demény îți
spune fãrã menajamente cã tu însuți ai fost mãcar o datã în viațã ipocrit, dar
– ceea ce s-ar putea sã ți se parã și mai dureros – oamenii dragi din viața ta
au fost sau sunt cu siguranțã ipocriți (mãcar unii dintre ei!). Iar tu trebuie
sã accepți asta. 

                     

Nu te poți sustrage decât dacã vrei sã mori naiv. Intrigat de
acest adevãr frust, citești cu nesaț portretul unei mame sau al unui tatã
ipocrit și, când sã te revolți la gândul meschinãriei unui pãrinte, ajungi la
paginile în care ipocritul e de aceastã datã fiul sau fiica. Brusc, revolta ți
se tempereazã cãci numai tu știi de câte ori ți-ai manifestat ipocrizia în
familie. Și, tot citind, descoperi cã ipocrizia domnește în jurul tãu; de la
frați și surori, la prieteni, vecini, amanți, colegi de birou sau șefi, toatã
lumea este sau poate fi ipocritã. Constant sau ocazional.

Deși
amuzat, la final închizi cartea știind cã, de acum înainte, totul în relațiile
tale interumane s-a schimbat. Dupã ce ai lecturat acest ghid, vei avea mereu în
minte ideea cã ceea ce ți se spune poate fi cinstit, dar poate fi și efuziunea
lingușitoare a unui act de ipocrizie. Și ce-ți rãmâne de fãcut în acest caz?
Poate doar sã îți antrenezi un simț cu care sã îi poți detecta pe cei pe care
Péter Demény atât de bine îi ghideazã cãtre perfectare, pe cei care au fãcut
din ipocrizie un mod de viațã și de care e indicat sã te ferești. Nu de alta,
dar excesul de ipocrizie dãuneazã grav sãnãtãții.