Biblioteca Româno-Maghiarã: Despre Márai Sándor și Lumânãrile ard pânã la capãt
Biblioteca Româno-Maghiarã: Despre Márai Sándor și Lumânãrile ard pânã la capãt 

Scris in 1942, „Lumânãrile ard pânã la capãt”, a cunoscut adevãratã apreciere a criticii de specialitate și a publicului în ultimii ani ai secolului XX. Și in primii ani ai secolului XXI. opera lui Márai a fost în atenția oamenilor de culturã. S-au realizat o ecranizare, de un regizor maghiar, si o punere in scena la „Duke of York’s Theatre” din Londra.

Subiectul romanului e construit în jurul unor întâmplãri petrecute acum 41 de ani, când doi prieteni se despart, în urma unui presupus act de intentie criminalã și de adulter.

Timpul n-a sters nimic din amintirile generalului. Momentele petrecute în trei, el, generalul Henrik, soția sa, Krisztina si prietenul generalului, Konrád, sunt de neșters din memorie. Nu setea de rãzbunare il tine pe bãtrânul general atâta vreme cu memoria evenimentelor intactã, ci dorința de a lãmuri, cã între doi buni prieteni, ce s-a întamplat odinioarã.

    

„De-a lungul întregii vieți, omul se pregãtește pentru ceva. La început, se simte jignit. Apoi, vrea sa se razbune. Apoi asteaptã. Generalul așteptã deja de mult timp. Aproape cã nici nu mai știa când anume jignirea si setea de rãzbunare se transformasera în așteptare. Timpul conserva totul, dar lucrurile își pierd intensitatea, devin palide, ca fotografiile foarte vechi, fixate pe placã metalicã. Lumina, timpul, șterg nuanțele specifice și proeminențe ale contururilor.”

Generalul „se antreneazã în fiecare zi, ca spadasinii profesioniști. Cu ce se antreneazã? Cu amintirile sale și rezistența de care trebuie sa dea dovada ca nu cumva timpul și singurãtatea sã ierte ceva în sufletul sãu, în inima sa.”

Rãmas singur, generalul are timp sã-si rememoreze multe momente din viațã , sã revadã frumoșii ani când se leagã cele mai trainice prietenii, adolescența. Cei doi s-au cunoscut când erau foarte tineri și urmau împreunã școala militarã.

„În acest haos uman prietenia dintre Konrád si Henrik strãlucea ca lumina blândã a unei ceremonii organizate în Evul Mediu cu ocazia unui legãmânt de loialitate.”

„Dar trãiau o viațã inocentã, de parcã prietenia, a cãrei mantie rãcoroasã le învelea viețile tinere, i-ar fi recompensat pentru tot ce-i chinuia atât de înfrigurat pe ceilalți, pe curioși și pe neastâmpãrați, gonindu-i spre tãrâmurile mai întunecate și mai diabolice ale vieții.”

„…valsau prin saloane de parcã viața ar fi fost o sãrbãtoare disperatã, o ceremonie tragicã și sublimã, la finalul cãreia gorniștii aveau sã sufle în instrumente, anunțându-i pe participanții la seratã cã au de îndeplinit un ordin fatal.”

        

Cei doi prieteni se reîntâlnesc la castelul lui Henrik dupã o lungã perioadã de timp, în care unul a trãit în fiecare clipã cu gândul clarificãrii tuturor aspectelor neclare din trecut, celãlalt a încercat sã se depãrteze de loc, ajungând pânã în zonele tropicale ale Pãmântului, dar mai ales sã uite momentele când, îndrãgostit de soția prietenului, a fost foarte aproape de a înfãptui o crimã. 
Cei doi au avut timp sã se gândeascã la un anumit moment din trecut, dar, unul a fãcut asta rememorând ultimele clipe petrecute în trei la castel, decorul de atunci, cu lumânãrile albastre care ardeau pe masã. Celãlalt a încercat sã fugã de amintire ajungând în zone foarte îndepãrtate.

Discuția de la castel are un final pe care îmi permit sã nu vi-l spun. Credeți-mã, aceastã carte meritã sãfie cititã!

Sigur, cã ar fi de dorit sã avem ceva de învãțat dupã fiecare carte pe care o citim, mai direct spus, sã rãmânem cu ceva pentru noi, cititorii, dupã ce memoria noastrã selectivã își va face datoria și multe din amãnuntele cãrților citite vor fi șterse. „ Lumânãrile ard pânã la capãt” ne învațã cã „existã lucruri mai cumplite decât moartea și suferința…, atunci cand omul își pierde respectul fațã de sine.”

„ Numai ca oamenii au mare grijã sã nu-și piardã respectul de sine. Cum? Simplu. Nu-l poartã asupra lor.” A spus cineva pe nume Domnica facand un comentariu pe www.citatepedia.ro despre cele scrise de Márai in legatura cu pierderea respectului de sine.


Respectul de sine… Oare putem vorbi de așa ceva când ne gândim la o (anumitã) națiune?