Bãtãlia corbilor

Bãtãlia corbilor

Szczecin, Poland. Fãrã nici un avertisment mi s-a fãcut teribil de dor de casã. Cu cât se apropie 1 mai, ziua pe care o asociez cel mai mult cu ieșirea cu o gașcã mare de prieteni ori cu familia la iarbã verde, undeva departe de trafic și de ușile care se deschid doar cu cartele sau coduri speciale de acces, îmi gãsesc tot mai greu locul. Știind cã în acest an se rupe oarecum obiceiul, simțeam cã trebuie sã compensez.

Vroiam sã bifez și aceastã plimbare. E adevãrat cã s-a nimerit a fi mai lungã decât îmi propusesem, și cu telefonul descãrcat, lumea mã credea probabil fugitã în lume, dupã ce timp de 12 ore nu am dat nici un semn de viațã. Vroiam sã vãd orașul care mã adoptase, vroiam sã îi vãd splendoarea dar și ridurile. Vroiam sã fiu puțin acasã.

Am pornit alene și soarele mã îndemna la drum. Rãtãcind cu gândul și cu sufletul mai mult pe acasã, m-a lovit ca un trãznet mirosul micilor fãcuți la grãtar. Cred cã îmi luase mintea razna: îmi întorsesem capul în toate direcțiile sã mã uit dupã o pãturã așternutã pe jos și bravi români care adunați în jurul unui foc, stropeau micii cu vin, „sã iasã mai bine”, ori povestind și întrecându-se la mâncat semințe. Și când am spus români, nu am fãcut-o cu intenția de a da un exemplu de „așa nu”, ci de a îmi aminti de acel tip jovial de om, cu zâmbet pe fațã, care râde, glumește și se bucurã de viațã ori de câte ori i se oferã șansa. Acest lucru ne lipsește cu desãvârșire nouã, maghiarilor. Visez la un 1 mai cu oameni zâmbitori în jurul meu. Nota bene tuturor: puțin mai mult zâmbet pe buze nu a stricat niciodatã nimãnui.

Fantezia mea cu pãtura și grãtarul s-a evaporat când m-a lovit în piept de aceastã datã imaginea unei bãtrâne, care numãra ceva mãrunțiș lângã un pahar gol, așezat cu grijã lângã ea pe trotuar. Iar mi-a fugit gândul acasã. Absolut automat i-am întins unul din cei doi covrigi cumpãrați adineaori și i-am spus „szívesen” (cu plãcere), orice mi-ar fi spus în polonezã. Vrând-nevrând iar eram acasã și o vedeam pe acea bãtrânicã din piațã care stã cu un cântar în fața ei și cerșește. Monezi oare sau doar o vorbã caldã?

Szczecin, Poland.Am trecut lângã clãdiri pompoase din metal și multã sticlã, câteva biserici, magazine, în fața unor uși și porți. Și iar eram acasã: în fața unei uși. E straniu sã îmi fie dor de o ușã la care sã fiu nevoitã sã bat, sã o ating cu degetele… Mai nou, aprope toate ușile se deschid fie automat, datoritã unor senzori, fie cu un cod de acces, cartele speciale, sistem de recunoaștere a vocii, sonerii care evocã partiturile lui Beethoven. Ușile de acasã parcã erau altfel: bãtând la ele, atingându-le, apãsând clanța, ridicând piciorul ca sã treci pragul – parcã simțeai cã intri. În cazul ușilor noi – totul este doar un pas mai încolo.

Lângã un parc am asistat la ceva ce nu mai vãzusem pânã acum: o bãtãlie a corbilor. Toți negri și lucioși, unul mai frumos decât celãlalt. Doi dintre ei erau în cumplitã bãtaie, iar alți doi umblau în jurul lor și îi mai ciupeau din când în când. Și pe unul unul și pe altul, doar așa, sã-și facã simțitã prezența.

   

Cei care se tãvãleau pe jos și își dãdeau ciocuri serioase, ori se cãlcau pe aripi erau epuizați. Stãteam înlemnitã și fascinatã în același timp. Cu toate cã nu îmi place agresivitatea de nici un fel iar când vine vorba de animale devin și mai sensibilã, simțeam cã nu mã pot apropia. Nu era sânge pe iarbã, dar pãrea o luptã serioasã.

Și iar eram acasã. Acasã, unde oamenii simpli, câteodatã vecini de-o viațã – instigați de cine știe ce persoane „sus puse”, care considerã cã știu exact ce e bine și ce nu, ce trebuie sã urmeze și ce nu – se ciupesc, se ceartã, se rãzboiesc și își fac propriile vieți si a celor din jur mizerabile.
Gândiți-vã lã discuțiile în contradictoriu, la certurile menite doar sã ajungã sursã de știri, la ciocnirile premeditate, indiferent cine este cel care începe.

Cel mai probabil corbii nu cãutau un vinovat. Poate nici nu știau de ce se luptã și cine a pornit învãlmãșeala. Totul era deja doar din inerție.

Ca la noi acasã: români și maghiari – ducem o bãtãlia de o viațã unii cu ceilalți și mai rar – cu noi înșine.

Deodatã pãsãrile s-au despãrțit și micul stol a zburat mai departe. Împreunã. Tind sã cred cã nu cãutau alt parc pentru un nou teren de luptã, ci un copac pe crengile cãreia sã se odihneascã și unde sã își facã poate un cuib.

Am ajuns pe malul apei cu puțin înainte sã apunã soarele. M-am așezat și l-am lãsat sã mã mângâie pe pãr.

Eram acasã?