Aventurile mele cu Zsuzsi și gãrile aferente
Aventurile mele cu Zsuzsi și gãrile aferente

Fair este ca de la bun început sã clarific: nu vã așteptați sã vã relatez o poveste de dragoste presãratã cu elemente picante, întrucât numele de Zsuzsi, în cazul de fațã, nu este numele unei domnișoare sau doamne, iar aventurile nu au nimic comun cu cel mai nobil sentiment uman. și totuși, dacã dupã acest preambul dezamãgitor decideți sã continuați cititul, poate veți descoperi printre rânduri un sâmbure de dragoste la prima vedere, chiar dacã într-un alt sens decât v-ați fi așteptat.

Citind rândurile colegului meu Szabó Csaba despre mocãnițã (http://corbiialbi.ro/index.php/contact/390-un-muzeu-rulant-cu-aburi-mocanita-transilvaniei/), m-am gândit sã vã împãrtãșesc și eu experiențele mele legate de acest mijloc de transport din ce în ce mai exotic, și anume despre trenul cu ecartament îngust, în spețã despre renumita Zsuzsi (a se citi Juji) care circula cândva între Bixad și Satu Mare. Vã mai mãrturisesc cã am cãlãtorit doar o singurã datã cu mocãnița, dar a fost o aventurã de neuitat, dovadã cã și dupã decenii am în minte clar acel episod al vieții mele.

                                                  Bixad (Bikszádfürdõ) – alte vremuri

Tocmai terminasem gimnaziul, și în vacanța de varã ne-am decis cu prietenul meu Dani sã plecãm la cules de piersici la Marghita pentru a ne consolida bugetele personale. Auzisem cã cineva din Viile Prilogului (Hediul – sau Hegyul – Prilogului, cum se spune pe la noi) recruteazã copii pentru așa ceva. Cum de bani mereu aveam nevoie, am și transpus în viațã planul nostru.

Ne-am dus în localitatea amintitã, de unde a doua zi urma sã plecãm spre Marghita. Doar așa în parantezã menționez: aveam în plan sã rãmân acolo pânã câștig bani de un casetofon ca lumea. Pe vremea aceea era mare lucru sã ai un casetofon cât de cât bunicel, întrucât nu numai cã era cam anevoios sã gãsești în magazine o asemenea sculã, dar trebuia sã și bagi mâna destul de adânc în buzunar.

                   1984. Liniștea apãsãtoare al lui Orwell – gãlãgia sãnãtoasã a casetofonului

Pentru comparație: primul meu casetofon cât de cât performant, un JVS original (spre edificarea celor mai tineri ca mine, pe vremea aceea, prin 1984 încã nu era la modã chestia cu fabricile de pe vapoare) l-am cumpãrat din primul meu salariu, sau, mai bine spus, din primele mele douã salarii. și nu câștigam tocmai rãu, aveam un venit mediu sau chiar peste media pe țarã.
Așadar, am dormit la Viile Prilogului, pentru cã a doua zi urma sã pornim la drum cu noaptea în cap.

Ajunși cu „doiul” la gara din Orașu Nou, ne-am îmbarcat în trenulețul Zsuzsi, care urma sã ne ducã la Satu Mare pentru a prinde legãtura spre Marghita. Neavând timp sã mâncãm, am decis sã servim micul dejun în tren.

                                                       Botiz… Bixad… Satu Mare (Szatmárnémeti)

Sã nu vã închipuiți un tren luxos, din contrã. Erau vagoane cu niște banchete (scaune) incomode, confecționate din lemn, dacã nu mã înșel, în mijloc era amplasatã o sobã improvizatã pentru vremurile reci, în care iarna mai bãgai câte un lemn dacã doreai mai degrabã sã te asfixiezi cu fum, decât sã mori de frig. Despre iluminatul vagoanelor pot sã vã spun cã era cam de genul celor din discotecile anilor 70-80. și totuși, totul avea un farmec aparte, plutea în atmosferã un iz de potențialã aventurã.

Ajunși la Marghita, duminicã fiind, înainte de a ne deplasa la stațiunea pomicolã, ne-am dus sã facem o baie la ștrandul din localitate. Toate erau bune și frumoase, ceea ce ne-a întãrit și mai tare decizia de a rãmâne la muncã pânã câștigãm un cãpiț de bani, sau cel puțin banii necesari achiziționãrii unui casetofon performant. Seara însã, când am ajuns la stațiune, ne-a cam pierit zâmbetul de pe buze.

Ne-au cazat într-o clãdire mai mult dezafectatã decât confortabilã. Eram vreo 15-20 într-o camerã mizerã, fãrã paturi, doar cu o masã mai mãricicã, pe care împreunã cu Dani ne-am adjudecat-o.

Vrând-nevrând am devenind astfel ținta celorlalți, care erau invidioși pe noi, cãci erau nevoiți sã doarmã pe beton. Ce sã le facem dacã lor nu le-a fugit mintea sã transforme masa în pat? Nici despre mâncarea pe care ne-au dat-o nu vã prea pot spune cuvinte de laudã. Seara am primit câte o bucãțicã de pâine cu niște felii de parizer ce puțeau la distanțã, astfel cã am fost nevoiți sã recurgem la stocurile aduse de acasã.

                                                        Bixadul de odinioarã (Bikszádfürdõ)

Luni, dis-de-dimineațã, am trecut la treabã. Din pãcate am fost repartizați în zone diferite.  Am hotãrât de comun acord sã pãrãsim zona cu pricina și sã luãm drumul spre casã. Ne-a mai trebuit doar o scuzã veritabilã, adicã o minciunã care sã stea solid pe picioare ca sã ne fie înmânate buletinele, cãci la sosire predasem documentele șefului stațiunii.

Dar aventurile nu s-au încheiat aici. Mergând spre casã, n-am știut cã la Valea lui Mihai (Érmihályfalva) trebuie sã schimbãm trenul, așa cã dupã o lungã așteptare am luat-o din nou spre Marghita.

                                                     Gara din Valea lui Mihai (Érmihályfalva)

Ni s-a pãrut nouã cã ceva nu este în regulã, dar aceastã presimțire a devenit certitudine pentru noi doar când a venit „bakterul” și ne-a aruncat biletele de cãlãtorie pe jos, cerându-ne altele. Am fost dați jos din tren la prima stație (la Boșcal sau Bolcaș parcã), ba mai mult, am fost nevoiți sã-i dãm „bakterului” și 25 de lei bacșiș pentru a nu ne amenda.

„Mare” ne-a fost bucuria când am aflat cã pânã la celãlalt tren trebuie sã așteptãm vreo 4-5 ore, astfel cã pierdem ultimul tren spre Baia Mare. Foamea ne-a cam sâcâit stomacul, așa cã am decis sã tragem un pui de somn la umbra rãchitei de langã clãdirea gãrii, poate așa ne mai astâmpãrãm stomacul. Am și adormit repede, doar cã tot atât de repede ne-a și trezit o ploaie scurtã de varã. Ne mai având altã idee pentru astâmpãrarea stomacului, am hotãrât ca unul dintre noi sã plece dupã ceva de-ale gurii în satul care se afla la cel puțin un kilometru distanțã de garã, iar celãlalt sã rãmânã cu bagajele.

Dani a fost cel care a plecat în cãutare de hranã, iar eu am rãmas cu bagajele. Ghinionul nostru a fost cã tocmai murise cineva în sat, astfel cã toatã suflarea cãtunului era la înmormântare, inclusiv vânzãtoarea de la magazin.

Într-un final am ajuns la Satu Mare, de unde plecase deja ultimul tren spre Baia Mare.

                                     Trenul de Bixad și gara din Satu Mare (Szatmárnémeti)

Toatã noaptea ne-am plimbat prin oraș, iar când am obosit, ne-am culcat într-un tren garat mai în dosul gãrii. Doar cã, plimbându-ne prin oraș, am vãzut în vitrina unei librãrii un volum de Szemlér Ferenc, volum ce tocmai îmi lipsea din colecție, iar Dani a vãzut într-o altã vitrinã o mulinetã de care avea „mare-mare” nevoie. Cum magazinele se deschideau doar la ora 8 sau 9, nu ne-am continuat drumul spre casã cu primul tren, am decis sã rãmânem pânã la trenul de prânz pentru a ne putea procura cele dorite.

Așadar, am ajuns acasã la ora prânzului, rupți de obosealã și înfometați. Pãrinții mei nu erau acasã, așa cã m-am și aruncat în pat și am adormit aproape instantaneu. Dupã cât de obosit eram, poate aș fi dormit și în ziua de azi, dacã tatãl meu, mereu pus pe glume – ajungând acasã și vãzându-mã –, nu ar fi strigat cu gura mare cãtre maicã-mea:

– Erzsike, dã mai încet casetofonul ãla, cã se trezește copilul!