Șatra lui Zaharia Stancu și Clopotul din Islanda
Șatra lui Zaharia Stancu și Clopotul din Islanda

Dacã mi-ar fi spus cineva în primele seri, când m-am apucat de Clopotul din Islanda – romanul tripartit al lui Haldor Laxness, care i-a adus în anul 1955 premiul Nobel pentru literaturã –, cã la ultimele pagini gândurile mele se vor duce spre Șatra lui Zaharia Stancu, aș fi zâmbit larg, având chiar dubii legate de luciditatea mintalã a aceluia care presupunea acest posibil cuplaj. Unde e Islanda, unde e țara lui 
Zaharia Stancu… Ce pot avea în comun… Însãși ideea în sine de a compara cele douã lumi mi-ar fi pãrut una deplasatã.

Și iatã, cum e viața. Stau cu cartea lui Haldor Laxness și parcã nu am puterea de a lãsa din mânã ultimele pagini. Lume fermecatã, o odisee când personalã, când comunitarã islandezã, cu personaje care târãsc în spinare complexele minoritare clasice. 
Sunt islandezi despre care în țãrile ”occidentale” se vorbește cu dispreț; personaje din ținuturile Vulcanului Hekla despre care se spune în ”mediile culturale” cã sunt jegoși, și dacã intrã într-o încãpere, obligatoriu trebuie sã deschizi geamurile, ba chiar și ușa, ca sã nu te sufoci!

Nu știu dacã ar avea rost sã încerc sã compar femeile din Clopotul din Islanda – majoritatea luptând din rãsputeri cu sãrãcia, mâncând des ”supã de iarbã” – și cele din Șatra. Odiseele nasc similitudini marcante.

Mi se pare mult mai importantã, însã, gãsirea acelor puncte comune, prin care cele douã romane se întâlnesc, emițând pe aceeași lungime de undã magicã a realismului istorisit, nãscând scene erotice mitice, cutremurãtoare prin simplitatea lor.

În Șatra lui Zaharia Stancu una dintre personajele feminine, chinuitã de singurãtate, cu dorul puternic de bãrbat inițieazã sex în grup cu niște prizonieri care stau legați, izolați de mai multe zile, scãldându-se în propria lor urinã și jeguri metabolice. Femeia, luatã parcã de o zeițã greacã în lumea erosului instinctual, animalic, își oferã corpul prizonierilor nespãlați.

Scena este suprarealistã, însã pregãtirile scenei sunt mai mult decât plauzibile.

Așa se întâmplã cu eroul lui Haldor Laxness, care dupã ce și-a petrecut mai multe zile lucrând cot la cot cu niște țãrãnci înalte, musculoase și extrem de puternice, se trezește în munți cu una dintre acestea care l-a urmãrit sã se batã cu el, pe viațã și moarte.

Bãtãlia lungã, cu dimensiuni mitice, se terminã însã – ca și în Șatra – , foarte simplu, fãrã artificii stilistice.


Femeia uriașã vãzând cã puterile lor fizice sunt cam egale, încearcã sã loveascã sub centurã pe eroul nostru, forțând sã facã sex cu ea, demonstrând cã totuși, el este câștigãtorul bãtãliei.

Douã scene absolut memorabile: doi scriitori aparte.

Haldor Laxness a și premit Premiul Nobel pentru literaturã în 1955.

Zaharia Stancu? Șatra? Se vorbește mãcar despre acest roman în mediile culturale?