Țara lui Vitalie sau Târâmul multiculturalitãții firești

Țara lui Vitalie sau Târâmul multiculturalitãții firești
Țara lui Vitalie sau Târâmul multiculturalitãții firești

Sunt ani buni de când nu m-am mai gândit la un fost coleg de facultate pe care îl chema Vitalie. Atât de mulți cã nici nu-mi mai amintesc numele lui de familie. Mi-amintesc în schimb cât de amuzantã mi se pãrea limba românã pe care o vorbea. Pe lângã accentul care trãda o puternicã influențã a melodicitãții limbii ruse, mã distrau în mod deosebit expresiile ușor arhaice pe care le folosea și felul cum, indicându-mi oameni dintr-o pozã de la nunta lui, îmi spunea: „Gospodarul șela îi unchiul meu“. Eu râdeam cu poftã auzindu-l și, odatã cu mine, râdea și el, cãci era destul de deștept cât sã știe cã diferențele amuzã uneori.

Când am trecut podul de lemn de peste Tisa ca sã ajung în Ucraina, mi-am amintit de el brusc. I-am zâmbit cald amintirii acelor vremuri care sunt așa departe de mine acum, pentru ca apoi sã zâmbesc trist, dându-mi seama cã, în perioada cât am fost colegi, niciodatã nu m-a interesat cine era Vitalie, de unde venea, cum era lumea pe care o lãsase în urmã și cum se raporta el la imensitatea tumultuoasã a lumii bucureștene. Adevãrul e cã nu-mi pãsa. Eram prea ocupatã cu tinerețea mea ca sã mã pot gândi la lucruri de substanțã.

Ceea ce am descoperit în țara lui Vitalie m-a uluit de-a dreptul. Dupã ce am depãșit starea de șoc pe care ți-o creeazã aspectul orașului, care parcã nu s-a clintit deloc dupã ’89 încoace, m-am oprit în fața Primãriei orașului Slatina (Solotvino), în Transcarpatia, și am rãmas împietritã de uimire. Pe clãdirea celei mai importante instituții din localitate, tronau nestingherite trei steaguri: român, maghiar și ucrainean. Și asta pentru cã în orãșelul de provincie de peste Tisa trãiesc într-o fireascã armonie maghiari, români și ucraineeni.

Depãșind cu stoicism și cel de-al doilea șoc, ard de nerãbdare sã aflu cum de e posibil așa ceva. Cum de cele trei steaguri se împacã atât de bine în timp ce fluturã împreunã în aceeași adiere a vântului? Pe mãsurã ce stau de vorbã cu localnicii, care vorbesc pe rând despre cum ei nu urmãresc decât sã se înțeleagã unii pe alții, iar pentru asta aleg una din cele trei limbi în funcție de situație, gândul îmi zboarã la disputele covãsnene pe tema drapelelor și la eforturile care se fac în Sfântu Gheorghe cel puțin pentru stabilirea unui dialog social interetnic. Fãrã ONG-uri, fãrã acțiuni de voluntariat, fãrã lecții predate prin teatru, în Slatina, pur și simplu, românii și maghiarii trãiesc într-o prietenie evidentã, respectându-se unii pe alții și servindu-ne o incredibilã lecție de multiculturalitate.

Dupã prima impresie pe care mi-o lasã orașul cu iz de comunism, simt cã sunt una dintre cele mai norocoase persoane de pe Terra, cãci, dupã ce am ratat șansa de a afla informații de la colegul Vitalie, mi se oferã o a doua șansã: aceea ce a descoperi pe viu cã lumea lui Vitalie este altfel, este un loc care mustește de subiecte și care lasã impresii adânci în sufletele unor oameni salvați prin voia providenței de blestemul ignoranței.

Entuziasmatã de acest gând, mã lansez cu bucurie în marea aventurã a explorãrii unei lumi pe care parcã o cunosc, dar pe care n-o cunosc deloc. O lume despre care simt cã voi putea vorbi la infinit – este lumea care locuiește în țara lui Vitalie, un tãrâm al multiculturalitãții firești.