Angela Tocilã: Românul nu-și asumã niciun eșec, e convins cã rezolvã orice cu șpagã
Românului îi place sã dea șpagã, sã nu ne izmenim… Îl face sã se simtã important, iar iluzia unui strop de putere asupra celui care-o primește îl îmbatã în așa hal încât e fericit chiar dacã și-a dat ultimii bani din casã. 

Lui îi place sã ”rezolve”, de-aia dupã fiecare accident rutier îl vezi pe vinovat cu telefonul la ureche, de zici cã-i ambasador sau ceva, sunându-l pe nașul, unchiul sau vãrul, șef la Circulație.

Românul nu-și asumã niciun eșec, e convins cã rezolvã orice cu șpagã și nu acceptã refuzuri. El trage de buzunare, de poșete, apoi ar izbucni ”ia-i, futuți Dumnezeii tãi de cãpos, cã-i arunc aicia pã coridor sã te fac de râs!”, știind cã un refuz îi reduce spre zero șansele de a i se aproba serviciul pe care îl cere în schimbul șpãgii.
Românului îi place și jocul acela ”vã rog io frumos sã luați, e doar o micã atenție…” ”oh, lãsați… Vai, nu trebuie…” în care ambele pãrți își zâmbesc mieros, se ating delicat pe mâini, își susurã la urechi, zâmbesc cu subînțeles, una a aprobare, cealaltã a supunere. 
”Te trimit io la cineva, zici cã vii din partea mea…” e iar o expresie atât de îndrãgitã popular încât ar trebui consemnatã în vreo culegere de folclor. Noi toți știm pe cineva și trimitem și pe alții la cineva, care va deveni cineva-ul altora, care se vor face la rândul lor, cineva-ul altor și altor români. Teoretic, toți suntem conectați între noi prin șpaga pe care o dãm sau o primim. Practic, ne despãrțim când șpaga o iau alții.

Aceste cugetãri ale mele nu au menirea de a declanșa o avalanșã de ”eu n-am dat/luat în viața mea șpagã” pentru cã 1. Nu cred și 2. Aici nu e gazetã de perete.