Ana Herman: Despre Tóth Árpád și ”De la suflet la suflet”
Ana Herman: Despre Tóth Árpád și ”De la suflet la suflet”

Poetul impresionist Tóth Árpád (1886, Arad -1928,Budapest) trateazã și în poezia ”De la suflet la suflet” ca în majoritatea poeziilor sale tema singurãtãții și a izolãrii.

Contemplarea cerului înstelat, a razelor care strãbat distanțe imenconsurabile pentru a ajunge la noi, dã ocazia unei analize filozofice privind existența și rolul omului în univers.

Prin parabole admirabil construite se face o analogie între razele cosmice, care strãbat bezne înghețate pentru a ilumina eul nostru și scânteia divinã care existã în noi. Poetul conștientizeazã cã omul face parte dintr-un întreg cosmic, cã în om, ogor și cosmos se regãsesc aceleași componente chimice și cã toate acestea sunt într-o interacțiune continuã dincolo de spațiu și timp. 
       
Totuși, în pofida acestei apartenențe la un maiestos întreg, omul a rãmas singur și izolat ”în spațiul fãrã margini risipite”. Așa cum raza cosmicã este absorbitã de ochi și rãmâne captivã sub pleoapele grele, așa și sentimentele umane rãmân ferecate în noi fãrã a fi împãrtãșite cu ceilalți.
     


Pentru poet aceastã incapacitate a omului de a se deschide, de a conștientiza și accepta relațiile interumane rãmâne o enigmã. Pe de o parte suntem o parte a unui întreg maiestos, interacționãm cu raze venite de la mii de ani luminã, dar suntem neputincioși atunci când trebuie sã ridicãm o ”cale de la un suflet pân-la altul”.

De la suflet la suflet  

Stau la fereastrã noaptea și privesc

o stea în depãrtãri adânci, de unde,

sfios, tremurãtoare, licãresc

în ochii mei acele raze blânde.

 

Trecând prin miliardele de mile,

neostenite-n spațiul înghețat,

atâta beznã mutã și pustiuri

de câte lungi milenii-au traversat?

 

Mesaj ceresc la ultima etapã,

aceste raze-n ochii-mi fericite

mor în sicriul peste care las

capacul genei mele ostenite.

 

Trecând lumina prin cristale fine,

savanții înșiși au descoperit

în spațiu alte corpuri înrudite

cu țãrna și cu trupul meu mâhnit.

 

În mine-o-nchid și-n sânge o absorb,

și-ascult ce vechi dureri își plânge-anume

ogorului – azurul, raza – stelei

și-un corp ce spune altui corp, în lume.

 

Singurãtatea poate cã le doare

în spațiul fãrã margini risipite,

ori poate ne-ntâlnirea dintre noi

în ghiața nopții care ne înghite?

 

De ce plângi, stea? Ești mai însinguratã

ca inimile noastre între ele?

E mai departe Sirius de mine

decât un camarad, la zile grele?

 

Vai, dragoste, prietenie, cale

de la un suflet pân-la altul, viațã

în care raza ochilor, mâhnitã,

nu dã-ntre noi decât de-un vid de ghiațã!


Poezia ”De la suflet la suflet” într-o traducere excelentã (Veronica Porumbacu) , îndeamnã la meditație și o analizã a mereu actualei dileme privind empatia pentru alte ființe umane aflate aproape și nu la ani luminã, a modului în care rezonãm în trãiri și simțiri cu cei apropiați.