Amintiri jurnalistice din Secuime
Amintiri jurnalistice din Secuime

În perioada 1998-2001 am fost jurnalist în Târgu Mureș, dar zona mea de activitate s-a extins și în Harghita și Covasna. Am lucrat în presa scrisã și audio-vizualã. Pentru cã zona este preponderent maghiarã majoritatea reportajelor au fost despre UDMR. Mi-am luat chiar și un operator maghiar și a fost chiar dificil sã învãț sã îî pronunț numele. În peregrinãrile mele jurnalistice prin Mureș, Harghita și Covasna nu am întâlnit persoane care sã nu cunoascã la nivel conversațional limba românã.

Nu cunosc limba maghiara, dar nu a fost un handicap pentru cã am beneficiat de ajutorul necondiționat al colegilor jurnaliști maghiari care îmi semnalau dacã apãrea vreo declarație radicalã spusã de liderii UDMR sau consemnatã în presa maghiarã din România sau din Ungaria. De la colegii jurnaliști maghiari am aflat și cã vinul de Basarabia este mai bun decât cel de Tokaji. Culmea este cã aveam dispute cu colegi români pentru cã eram olteancã.

Amintirire încep sã mi se amestece în cap și îmi este greu sã le selecționez. Nu aveam mașinã și de multe ori am fãcut autostopul chiar și noaptea. La un moment dat veneam de la Sighișoara și a oprit mașina un bișnițar maghiar care fusese cândva un bun fotbalist. Foarte politicos mi-a spus cã știe cã știe cã sunt jurnalist și pentru cã este periculos sã circul noaptea mã va duce pânã în fața blocului unde locuiam. A refuzat sã accepte vreun leu.

Altãdatã fãceam autostopul în Miecurea Ciuc pentru cã trebuia sã ajung în tabãrã Universitatea de Varã Bálványos de la Bãile Tușnad. A oprit taman un ungur care mergea acolo și am ajuns cu bine. Era pe vremea când în România era guvernul Radu Vasile și în Ungaria era Viktor Orbán (la primul mandat).

Era o zi foarte caldã de varã și delegația oficialã din Ungaria era îmbãcatã lejer, pe când delegația româneascã era înveșmântatã în costume și cu cravatã la gât ca la o recepție diplomaticã. Din nefericire de la acea manifestare nu am putut folosi decât declarațiile ungurești pentru cã partea româneascã mi-a vorbit despre … amintiri din studenție.

Am fost chiar și la o aplicație militarã româneascã în zona Harghita-Covasna. Nu scriu prea multe ca sã .. nu fiu luatã petru divulgarea de secrete militare. Exista teama cã acea aplicație a fost fãcutã petru intimidarea populației secuiești, însã prefectul maghiar de atunci din Harghita a dezamorsat situația foarte tranșant spunând cã armata românã are voie sã facã aplicații oriunde pe teritoriul țãri și cã populația secuiascã nu este un inamic. Am fãcut atunci un reportaj TV care a fost preluat de televiziunea maghiarã și evidențiat ca echilibrat și obiectiv.

Credeam cã am lãsat undeva în secolul trecut activitatea mea ca jurnalist, însã anul trecut la Szeged am întânit un diplomat român din Budapesta care m-a recunoscut și m-a felicitat pentru modul echilibrat cum am ilustrat relațiile româno-maghiare. A mai adãugat cã ura nu duce nicãieri și cã îi pare rãu cã nu mai lucrez ca jurnalist. Ei bine aceastã mãrturisire m-a fãcut sã lãcrimez (la propriu) pentru cã mi-am dat seama cã am lãsat un semn bun al trecerii mele prin zona secuiascã.

Tot datoritã colegilor jurnaliști am aflat de pelerinajul catolic de Rusalii de la Mãnãstirea șumuleu Ciuc. De obicei aceastã manifestare religioasã este descrisã în presa româneascã ca o manifestare strict ungureascã, dar nu este deloc pentru cã vin sute de catolici din toatã lumea. Ceangãii din zona Bacãu vin pe jos pânã la șumuleu. Anul trecut am fost din nou la pelerinajul de Rusalii de la Mãnãstirea șumuleu Ciuc. Am scris un reportaj pentru o revistã culturalã, însã nu am decris acolo culisele. Am ajuns cu mașina de la București pe la ora patru și nu se iviserã încã zorile. Strada care urca spre mãnãstire era blocatã de un cordon de polițiști.

Am oprit mașina, am coborît și am întrebat un polițist dacã pot urca pe acolo spre mãnãstire. Ei bine polițistul mi-a spus cã nu am voie și mi-a indicat o stradã undeva departe. Pe la ora 4,30 am ajuns sã bântui printr-un cimitir și pe un ogor. Mînãstirea se vedea sus pe Dealul șumuleu. La un momennt dat am ajuns la o stradã și o mașinã din Ungaria a oprit

O doamnã m-a întrebat în limba românã dacã m-am rãtãcit și când a aflat cã merg la Pelerinajul de Rusalii s-a oferit sã mã duc pânã în zona. Mi-a fost rușine sã spun ce am pãțit și am spus cã merg pe jos… ca un fel de penitențã. Am ajuns la Mãnãstirea șumuleu Ciuc pe la ora șase dimineața. În locașul religios erau mulți pelerini care dormeau pe jos.

Am întâlnit ca de fiecare datã când am fost la acest eveniment ceangãi care au venit pe jos din Bacãu.

Am fãcut cunoștiințã chiar și cu un ungur din Ungaria. Conversația s-a purtat în englezã. M-a întrebat de unde sunt și i-am spus cã sunt din București, iar el a rãspuns zâmbind cã este din Budapesta și cã îi pare bine cã întâlnește catolici din București. Ar mai fi de adãugat o parte anecdoticã: am lucrat în perioada respectivã ca profesor de fizicã la câteva licee românești din Târgu Mureș, iar când elevii maghiari nu știau o formulã îmi spuneau cã în limba maghiarã sunã altfel.