Ambrus Béla despre Dan Lungu și Tyúkok a mennyben (Raiul Gãinilor)
Raiul gãinilor 

”Raiul gãinilor” nu este o carte pe care sã nu o poți lãsa din mînã. O poți. Pe urmã, o vezi tot acolo, o mai iei și mai citești din ea, zîmbești, îți amintești vremuri de odinioarã. Este genul de carte care te provoacã sã îți amintești și lucuri plãcute și lucruri neplãcute, te duce înapoi în timp cîteva decenii, doar ca sã te readucã apoi în realitate. E ca o mașinã a timpului ce îți asigurã un ”du-te – vino” aparent inofensiv, dar care reușește sã îți genereze meditații de ordin metafizic: despre libertate, suflet, existențã, locul tãu în centrul acestora. Incomod pentru existența de astãzi ce își pune întrebãri futile despre libertãțile sexuale sau alte chestiuni strict hedoniste.

Dacã te întreabã cineva ce citești, îți vine greu sã pronunți titlul cãrții. Personal, am optat sã citesc doar capodopere. Dar nici chiar alea nu cred cã am sã apuc sã le citesc toate într-o viațã. La cîtã carte se scrie, chiar și fãcînd o riguroasã selecție, tot ajungi într-un mare impas cînd vine vorba de timpul fizic pe care-l poți aloca cititului vs. cantitatea de literaturã produsã. Dar, iatã cã ”Gãinile” lui Dan Lungu s-au strecurat pe listã!

    
Ei bine, ”Raiul gãinilor” stã confortabil așezatã pe Strada Salcâmilor. Aici nu mi-am putut reprima un mic zîmbet. Și la Cluj existã o stradã asemãnãtoare, doar cã numele este Salcâmului. La singular. Cît vezi cu ochii, nu dai de vreun salcîm, se subînțelege. Mai mult, în copilãria mea, aidoma strãzii din roman, reprezenta tot periferia, tot locul acela în care nu se întîmpla niciodatã nimic. Asta dacã exceptãm faptul cã mai trecea baba Tinca înjurînd, și iatã cã existã un personaj identic și în carte, cu veșnica ei cãruțã în miniaturã pe care își clãdea cele mai ciudate deșeuri de prin cartier pe care, mai apoi, presupuneam noi, le-ar vinde la vreun centru de colectare. În rest, strada Salcâmului nu era decît locul unde funcționa Alimentara unde, cînd și cînd, se formau cozi interminabile, în buna tradiție comunistã, atunci cînd se anunța cã ”se va da” carne, zahãr, ouã sau hîrtie igienicã. 
La fel ca în romanul lui Dan Lungu, mica bîrfã despre vecini își avea locul aici. Cînd spun aici, mã refer la coadã, pentru cã în rest, nimeni n-ar fi abuzat de privilegiul de a se lansa în bîrfe fãrã vreun motiv temeinic. Mai ieșea lumea pe la ferestre, cãtre searã, pur întãmplãtor parcã, așteptînd cina, și tocmai atunci se întîmpla sã treacã unul sau altul pe acolo și, funcție de cît de apropiate erau relațiile, înclina respectuos din cap, saluta cu voce profundã sau se oprea de-a binelea pentru a face puținã conversație. Cine știe ce bogãții nu ascundeau casele de pe strada Salcâmului din Cluj, spre deosebire de casa Colonelului din roman, spre exemplu. Și nici bîrfele nu atingeau sfera epicã. La Cluj exista o temeperare generatã de cultura urbanã, pregnantã și la periferii. Sau și mai pregnantã pe la periferii, unde omul încerca sã arate cã este la fel de ”domn” ca și cel din centru.

Doar copii par mereu asemãnãtori. Deprinși sã se descurce cu ce au: apa murdarã, tuburi, în Moldova, Canalul Morii în cazul celor de la Cluj. Și spaima ”sistematizãrii” este comunã! Personajele romanului sînt terifiate de posibilitatea extinderii gãrii, cum și la Cluj strada Salcâmului a fost propusã pentru demolare într-un proiect de lãrgire a cãilor de acces cãtre Fabrica de basmale – România Muncitoare. Dar, stau și mã gîndesc cã exact același gen de deja-vu l-am simtit și cînd îl lecturam pe Milan Kundera, semn cã nici în Cehoslovacia comunismul nu era tare diferit. 

Autorul nu intrã în detalii, cum nici nu se chinuie sã portretizeze. Descrie mai curînd comunitatea decît personajele. În schimb, e preocupat de sentimente și de trãiri. De frica ce cuprinde mãrunta lume a strãzii. Spaima de buldozerele ce pot șterge de pe fața pãmîntului peticul de umanitate și de normalitate ce se înjghebase pe stradã, spaima de cartierele comuniste dezumanizate, spaima cã toatã agoniseala de o viațã poate dispãrea ca și cum n-ar fi existat vreodatã, la fel și locul tãu în microcomunitate, vecinii, cunoscuții, locurile pe care ai apucat sã le îndrãgești. În Epoca Foamei și a Frigului, singurul suflet cald al strãzii se dovedește tocmai nebuna, care strînge cîinii lãsați în urmã de cei ai cãror case au fost demolate.
Dincolo de cinismul regimului comunist, pe mãsurã ce te adîncești în lecturã, te trezești c-ai dat nas în nas cu cinismul tranziției, iar ”luminița de la capãtul tunelului”, de dupã cursa de ”obstacole” cãtre fericire – Caritas, FNI etc. –, îți dezvãluie unul din personaje, nu poate fi decît un televizor color care te minte. 

Tranziția în sine e la fel de urîtã și în carte precum a fost și în realitate. Populația periferiei a trãit minunãția traiului urban pe vremea comunismului și tragedia ei în urma rãsturnãrii regimului. Nimic nu poate însã înlocui tabla sau șuruburile, motorina, lemnele furate din fabricile socialismului. Aproape nimic…

Și aici ajungem, în sfîrșit, la gãini! La sãrãcia care-i face pe oameni sã ținã gãini pe lîngã casã. O sãrãcie ce devine încet-încet de poveste, urmînd a fi deconstruitã și reconstruitã în fața paharului de bãuturã la cîrciumã. 
Gãinile sînt mai ceva decît gîștele ce-au salvat odinioarã Capitoliul! Prezic cutremure, boli, accidente. Mai mult, apar și în visul omului secãtuit de existența sa mizerabilã. Unul din personaje ajunge la întrebãri metafizice, cum spuneam și mai sus, se întreabã dacã gãinile lui l-ar recunoaște dintre o mie de perosane, dacã cred în Dumnezeu, dacã exista un Rai al gãinilor… Ba chiar, meditația amarã scoate la ivealã și o sincerã invidie ce ar face omul sã se lepede de condiția sa și sã devinã o gãinã fãrã griji. Care se plimbã de colo-colo, mai ciugulește ceva, doarme cu capul în pene, iar cineva are mereu grijã de ea. 

Din acest punct de vedere, întreaga lume a tranziției românești – în fond o imensã ratare la scarã individualã pentru mahjoritatea personajelor – ar putea fi un adevãrat rai aviar, augmentat de episoadele de purã fanforanadã ce proiecteazã pentru cîteva clipe destinele fiecãruia în lumini ieșite din comun. Lumini ce pãlesc și se sting acasã, acolo unde zațul de cafea se pãstreazã în ibric pentru o ulterioarã reutilizare.

Dan Lungu plaseazã în paginile cãrții extrem de puține lucruri care sã se regãseascã din abundențã în viața personajelor: alcoolul, molozul, râmele. Nu tare folositoare nici unele. Și, desigur, imens de multã bîrfã și vorbãrie inutilã. Colecții întregi de ”înțelepciuni” proletcultiste, ce se împletesc cu o anume nostalgie a regimului defunct, nici acela regretat pe de-a-ntregul. Cartea începe banal și se sfîrșește banal, lãsînd impresia cã cititorul este doar un norocos care a avut șansa sã vizioneze un episod. 
Cumva firesc, ne putem imagina cã personajele vor fi acolo și mîine, vor rosti cu emfazã aceleași platitudini, vor bea același alcool ieftin. 
Cum, la fel de firesc, și noi ar trebui sã citim capitolul urmãtor.
(De reținut pregãtirea traducãtorului Szonda Szabolcs, fãrã de care  Tyúkok a mennyben, nu ar fi așa de ușor abordabil cititorilor maghiari).