Ioan-Aurel Pop: Am fost și alãturi, uneori fãrã teamã

Regimul comunist, mai ales spre finalul sãu de tip naționalist, a uzat prea mult de „conviețuire”, „frãție”, „colaborare” etc., în timp ce, de fapt, lua mãsuri împotriva minoritãților, resimțite acut mai ales de cea mai numeroasã comunitate, cea maghiarã.

Prin urmare, imediat dupã cãderea comunismului – când au apãrut și aspre critici la adresa modului de a scrie istoria înainte de 1989 – nimeni nu a mai avut încredere în evocãri despre timpurile și împrejurãrile în care românii și maghiarii au fost alãturi.

Noi, aici în România, avem adesea obiceiul, din dorința de a îndrepta greșelile, exagerãrile sau clișeele, sã facem alte asemenea greșeli etc., dar în sens invers.

Am încercat cândva un calcul simplu, referitor la zone largi din Transilvania (în funcție de existența surselor) și am constatat cã – în ciuda percepției comune – predominã perioadele de pace și de înțelegere între oameni, indiferent de naționalitate și religie (confesiune).

Oamenii au muncit, au iubit, au sãrbãtorit, au murit și au avut mai mult grijã de viața lor, de familiile lor, de comunitate, decât de dușmãnii și de urã fațã de alții.

Este uneori de mirare cât de mult seamãnã viața românilor și maghiarilor și germanilor, cât de multe interese și idealuri au fost comune.

Unul dintre aceste interese a fost extraordinar și adesea uitãm de el: este vorba de apãrarea Creștinãtãții în aceastã regiune.

Chiar dacã existau discriminãri, eforturile de apãrare erau comune, fiindcã numai așa puteau avea succes. Încã la 1241, cronicarul venețian Marino Sanudo (confirmat de valonul Jean de Ypres) spune cã românii și secuii au apãrat împreunã trecãtorile Carpaților de tãtari, împiedicați astfel sã treacã spre vest.

În luptele contra otomanilor, sunt zeci de exemple de alianțe ale regilor ungari, voievozilor și principilor transilvani cu domnii (principii) țãrii Românești și Moldovei, de pe la 1350 pânã spre 1700! țãranii ridicați la luptã în 1437 (în episodul numit de istorici „Rãscoala de la Bobâlna”) au semnat prima înțelegere cu nobilii, încheiatã la Bobâlna sau Olpret (Bábolna, Alparét, Krautfeld) și confirmatã de conventul din Cluj-Mãnãștur (Kolozsmonstor, Abtsdorf), la 6 iulie 1437, sub forma: Universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transilvanie.

Aceasta înseamnã „comunitatea (adunarea) locuitorilor țãrii unguri și români ai acestei pãrți a Transilvaniei” și aratã dorința ca țãranii, dincolo de deosebirile etnice, sã fie considerați o stare (un grup privilegiat), ca și nobilii.

Lumea româneascã nu a reținut acest fapt al rãscoalei de la Bobâlna, ci doar formarea Unio trium nationum (uniunea dintre nobili, sași și secui), la Cãpâlna (Kápolna), la 16 septembrie 1437, instituție care nici nu s-a numit așa atunci, ci Fraterna unio („Uniunea frãțeascã”) și nu a avut drept scop, atunci, discriminarea românilor, ci apãrarea țãrii de pericolul otoman…

Firește, istoria se poate rescrie și din aceastã perspectivã de înțelegere, care a existat adesea efectiv, dar cu o condiție: sã nu scoatem din context totul și sã reiasã numai armonia, fiindcã aceasta nu a fost.
 
Istoria nu este nici un șir de tragedii și de rãzboaie și nici o succesiune de iubiri, comuniuni și înțelegeri frãțești, ci este cu de toate, bune, rele, ca viața.

 

Istoria este, de fapt, viața însãși, cu toate laturile ei. Este viața oamenilor din trecut într-adevãr, dar acei oameni nu aveau sentimentul cã trãiesc în trecut. Numai pentru noi este așa! De aceea, este bine sã cunoaștem viața aceea „așa cum a fost” (Leopold von Ranke), pe cât posibil.

Ioan-Aurel Pop
Rectorul Universitãții Babeș-Bolyai Cluj-Napoca