Alexandru Timciuc sau tihna pictorului de biserici din Mahalaua Cernãuților

Alexandru Timciuc sau tihna pictorului de biserici din Mahalaua Cernãuților
Alexandru Timciuc sau tihna pictorului de biserici din Mahalaua Cernãuților

Pe Alexandru Timciuc l-am descoperit întâmplãtor când am mers la Cernãuți. Departe parcã de lumea dezlãnțuitã a unui oraș febril, acest om a ales sã locuiascã în tihna pe care încã o mai oferã satele în unele colțuri de lume pentru a se dedica în întregime pasiunii și, totodatã, meseriei sale, care este pictura. În curtea unei case obișnuite din sãtucul Mahala, el are nu doar o gospodãrie de care se îngrijește împreunã cu familia, ci și un atelier de picturã, în care, într-o liniște desãvârșitã, alãturi de ucenicii lui, picteazã sfinți, mucenici și fel de fel de scene biblice care compun icoane de o frumusețe remarcabilã. 

                           Alexandru Timciuc și Mirela Cara în atelierul din Mahalaua Cernãuților
Ce-i drept, pe lumea asta existã mii de pictori de biserici și icoane, însã cel mai adesea, ei rãmân în anonimat chiar dacã rezultatele muncii pe care o depun stau expuse la vedere. Judecați de alții ca fiind lipsiți de geniu creator, ei aleg sã lucreze în tãcere, conștienți cã ceea ce fac este mai presus de orice recunoaștere din partea unor critici sau a unor indivizi ce suferã de snobism cultural. Pentru ei, pictura se depãrteazã de lumesc și țintește spre transcedental. De-aceea, când te întâlnești cu o persoanã care îți spune cã, de peste 20 de ani, picteazã icoane și biserici, e imposibil sã nu vrei sã o cunoști mai bine. 
Nu poți sã nu-ți dorești sã știi ce simte, ce gândește, cum e psihologic contruit, care îi e filosofia de viațã și cum de se poate mulțumi cu atât. 

Împinsã de aceastã nevoie avidã de a-l descoperi, l-am „încolțit” pe pictorul Timciuc din Mahalaua Cernãuților, în încercarea de a-i pãtrunde în minte și în suflet. Și n-a fost greu deloc. Cu ospitalitatea cu care mi-a deschis poarta curții sale, m-a lãsat sã pãtrund și limpezimea din lãuntrul sãu. Am aflat astfel cã este absolvent al unei facultãți de arte plastice din Chișinãu, oraș în care a fãcut și armata, și cã, dupã scurte rãtãciri specifice tinereții, și-a gãsit drumul în viațã. Un drum pe care merge lin și cu credințã deplinã în Dumnezeu. 
                     

                      Bucurie, chef de viațã… În spatele atelierului se gãsesc iepurii artistului…
Cu zâmbet cald și plin de modestie, Alexandru Timciuc mi-a vorbit despre bucuria cu care își trãiește viața în satul sãu natal în care s-a întors din simplul fapt cã i se pare cel mai bun loc de pe Pãmânt pentru el. „Nu mã gândesc sã-mi schimb satul pe nimic. Nici pe capitalã, pe nimic”, mi-a spus el ferm, fixându-mã cu o privire duioasã și seninã. „Aici simt cã trãiesc și aici am mult mai multã inspirație. Satul chiar inspirã mult mai mult decât orașul, cãci aici vezi mult mai multe culori decât în cenușiul blocurilor și asfaltului de prin orașe”, a continuat atunci când l-am întrebat tendențios dacã nu cumva retragerea într-un astfel de loc este o izolare și o lipsã de perspective pentru un artist. 
Deloc ispitit de spectaculolul îmbietor al unei lumi moderne, pline de șanse de afirmare și succes, Timciuc vorbește cu nepãsare despre tipurile de picturi pe care le-a realizat de-a lungul timpului, cãci mai presus de toate pentru el a fost, este și va fi icoana. „Am fãcut și nuduri, și portrete, și peisaje, dar am decis la un moment dat cã cea mai profundã este icoana. Icoana nu are nimic de-a face cu exprimarea artisticã, icoana are de-a face doar cu rugãciunea și cu canonul. Icoana se simte foarte liber în ciuda canonului care limiteazã actul creator”, a precizat pictorul parcã știind cã mulți privesc pictura de icoanã ca pe o formã de a îngrãdi imaginația artisticã și de a impune limitãri ce par sã nu aibã nici cea mai micã legãturã cu ceea ce oamenii numesc generic artã. 

Cu calm și cu rãbdare, daruri fãrã de care cel mai probabil n-ar putea sã facã ceea ce face de atâta timp, pictorul mi-a spulberat și acele suspiciuni pe care le trezea în mine gândul cã actul creator este umbrit de o rutinã ce poate duce la blazare. „Nu existã icoanã care sã se repete, în ciuda canonului – mi-a spus – se schimbã mereu ceva. Ori în culoare, ori în compoziție, în mici detalii. Se cunoaște mâna de lucru. Se pot deosebi stilurile de pictare. Mâna se cunoaște, chiar dacã îs modele de urmat. Undeva culorile sunt mai fine, undeva la cineva, linia e mai sigurã sau mai aspru desenul. Eu, pot de exemplu, sã îmi dau seama unde a pictat un ucenic al meu și unde altul”, m-a asigurat cu un ton care l-ar putea convinge și pe necredinciosul Toma.

Deși nu îndrãznește sã afirme cã a simțit chemarea divinitãții cãtre acest gen de picturã, deși i se pare prea mult sã creadã cã are o cât de mãruntã contribuție la viața spiritualã a comunitãților ale cãror biserici le picteazã, se vede de la o poștã cã Alexandru Timciuc este omul potrivit pentru lucrul potrivit. Și, ceea ce îți place și îți rãmâne în suflet când îl întâlnești este neodihna cu care își trãiește liniștea. 
Sunã ciudat, dar cu o familie de întreținut, cu o gospodãrie, o grãdinã și terenuri agricole pe capul lui, pictorul știe sã le facã fațã provocãrilor epuizante de zi cu zi, gãsind timp nu doar pentru pictura propriu-zisã, ci și pentru a se informa cu privire la tot ce reprezintã fiecare scenã cãreia în dã viațã prin uleiurile sale colorate. „Este foarte important sã ai informație teologicã. Lucrãm cu calculatorul deschis și cãutãm filme documentare pe net. 

La masa netãcerii, cu plosca… Oameni grei și la propriu și la figurat: Corbul Alb, Vasile Bâcu, Alexandru Timciuc…
Pur și simplu, interiorul tãu ca pictor trebuie sã știe ce faci. Nu poți sã pictezi ‘Buna Vestire’ și gândul sã îți zboare cine știe unde”, mi-a dezvãluit Timciuc, un om religios, convins cã cel ce e lipsit de credințã nu poate sã picteze icoane, indiferent cât talent ar avea. 

Credința pentru el se situeazã așadar cu mult mai sus decât talentul, dar ceea ce frapeazã cu adevãrat e faptul cã, deși știe prea bine cã icoana nu este decât o picturã realizatã de muritori de rând asemenea lui, prin puterea de netãgãduit a Duhului Sfânt și prin credința de nestrãmutat a omului, ea poate totuși dobândi calitatea de fãcãtoare de minuni și poate sã rãspundã cu succes rugãciunilor îndreptate cãtre Dumnezeul Creator.