Ai dreptul sã te simți român, dar ai tupeu dacã te simți secui

Ai dreptul sã te simți român, dar ai tupeu dacã te simți secui
Se întâmplã în viațã sã trãiești anumite episoade, aparent nesemnificative, care se reactiveazã în mintea ta doar în clipa în care înțelegi cã ele fac de fapt parte dintr-un șir coerent, menit sã îți explice ceva sau sã te ajute sã înțelegi mai bine un fenomen.

 

 

Cu doar câteva zile înainte de a pleca în Ucraina pentru Corbii Albi, am stat de vorbã cu o persoanã ineteresantã care, prin natura meseriei, este foarte aproape de copii și povești. Selecteazã și analizeazã în mod special poveștile populare.

La hotarul basmelor și a realitãții – în vizitã la Muzeul Etnografic din Apșa Mare, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Csaba Szabó

Din vorbã, în vorbã, omul a ajuns sã-mi spunã cã, de-a lungul timpului, uitându-se atent la mesajele transmise de poveștile populare, a observat cã în firul lor narativ sunt încorporate mentalitãțile unei nații, adesea dictate de realitãțile pe care acestea le traverseazã. „Poveștile vorbesc despre diferențele dintre nații – mi-a spus el.

Sã luãm ca exemplu „Punguța cu doi bani“.

În varianta maghiarã a poveștii, mãrgeaua gãsitã de cocoș este furatã de un pașã, deci o putere strãinã, pe când în varianta româneascã a poveștii, mãrgeaua este confiscatã de boier. În opinia interlocutorului meu, cele douã variante de povești scoteau la ivealã o realitate socialã a unor vremuri în care, în Moldova și țara Româneascã, țãranii erau proprietate a boierilor, pe când în Transilvania, existau țãranii împroprietãriți.

Așa se explicã de ce, pentru maghiari, pericolul era reprezentat de o forțã strãinã, pe când, pentru români, pericolul venea chiar de la boierii lor. „Dacã te uiți dupã poveștile oamenilor, începi sã înțelegi de ce sunt ei așa cum sunt“, mi-a mai spus interlocutorul meu care, imediat, a fãcut trecerea dinspre poveste înspre el însuși.

„Eu m-am nãscut secui, chit cã sunt secui din România. Dar cultura din care mã trag eu diferã de cea româneascã. Eu gândesc ca un secui, chiar dacã vorbesc limba românã mai bine poate decât alți secui. Nu voi putea niciodatã sã gândesc ca un român și nici ca un maghiar. Pentru cã eu, cum am spus, sunt un secui“, a subliniat interlocutorul meu, în timp ce eu mã gândeam cã știu o listã de cel puțin zece persoane care l-ar face zob pentru așa o afirmație.

La scurt timp dupã discuția relatatã, s-a întâmplat sã ajung în Ucraina.

Mihai Eminescu la  Biserica Albã, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Mirela Cara

Pentru prima oarã în viațã, m-am aflat fațã-n fațã cu români care trãiesc ca minoritari într-un alt stat. Am pus zeci de întrebãri, unele pertinente, altele prostești, dar, în tot timpul cât am stat acolo, am urmãrit sã mã uit la cetãțenii ucraineeni de etnie românã, prin prisma cu care românii se uitã la cetãțenii români de etnie maghiarã.

Era un experiment ciudat care mã fãcea sã mã simt cumva în opoziție fațã de „ai meii“, cãci îmi aminteam cum mi se reproșase de cãtre unii români cã le iau prea mult apãrarea ungurilor, dar, în același timp, simțeam cã mã cuprinde o inexplicabilã stare de bine.

Plimbându-mã pe ulițele unui sat numit Biserica Albã, destul de aproape de granița cu Sighetul Marmației, în care nu locuiesc decât români, am avut timp sã stau de vorbã cu foarte mulți localnici.

Între toți, o doamnã mi-a pãrut mai atașatã de identitatea ei naționalã, așa cã nu m-am abținut și am întrebat-o cu un ton firesc și inocent: „Dumneavoastrã vã simțiți ucraineancã?“.

Poate numai dacã i-aș fi aruncat o oalã de apã fierbinte în fațã aș mai fi putut smulge o reacție atât de durã de la ea. Vãdit contrariatã, cu o privire care parcã îmi transmitea cã nu gândesc destul sau cã, din cine știe ce motiv, Dumnezeu îmi luase mințile, femeia mi-a rãspuns, crucindu-se, printr-o întrebare: „Dar cum sã mã simt ucraineancã dacã io-s româncã?!?“. I-am dat dreptate și discuția s-a îndreptat rapid pe un fãgaș normal, însã în mintea mea se cuibãrise gândul cã secuiul pasionat de povești știa ce spune.

La drum – Biserica Albã, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Mirela Cara

Nimeni nu poate sã se simtã altcineva decât el însuși, iar cultura în care ne dezvoltãm ne influențeazã destul demult. Fie cã vrem, fie cã nu vrem, modul de a gândi și acționa în lumea asta se naște dintr-un mental colectiv care ne atinge pe toți, pentru toatã viața.

Întoarsã acasã, i-am relatat istorioara unui cunoscut, adept al celebrului slogan „Afarã, afarã cu ungurii din țarã!“. Uneori am momente de naivitate care mã împing sã cred cã un exemplu limpede ar putea schimba mentalitãți, cã oamenii gândesc pãgubos pentru cã nimeni nu le-a arãtat adevãrul într-o luminã favorabilã și clarã, și atunci, mã trezesc eu, fãuritoarea de mentalitãți noi, sã deschid minți și sã schimb perspective.

Ce-am rezolvat cu amicul de care vorbesc? Nimic! Lui i s-a pãrut perfect normal ca doamna din Ucraina sã se simtã româncã, dar pe secuiul plin de povești a simțit nevoie sã-l punã la zid cu rãcealã: „Ei sã stea cuminți și sã-și vadã de treaba lor! Cã românii din Ucraina nu cer autonomie!“. El n-a-nțeles mai mult.

Contrast alb-albastru: Biserica Albã, Transcarpatia (Ucraina) – foto: Mirela Cara

Nu știu alții ce-ar fi fi fãcut mai departe, dar eu am ales sã mã întorc cu gândul la interlocutorul meu secui, care îmi mai spusese printre altele un lucru minunat, capabil sã te consoleze în anumite situații: „Acceptându-ne și respectându-ne diferențele, suntem mai bogați“.

Ce-i drept, aceastã bogãție nu se observã câtuși de puțin în conturile mele, dar îmi inundã mintea pe care, nici eu nu știu cum, am reușit sã o feresc de prejudecãți și sereotipii.

Nu pot schimba mentalitãți cu bogãția asta a mea, dar pot, cu siguranțã sã mã înconjor de oameni frumoși și plini de „avuții“ din care-mi place sã mã înfrupt în voie.

Mai mult poate numai viitorul va realiza. Cine poate ști?