Adrian Mielcioiu: Fã totul sã rãmâi, nu sã pleci
Adrian Mielcioiu: Fã totul sã rãmâi, nu sã pleci

Nu cred sã fie român care sã nu fi fost ispitit dupã 1989 de cântecul de sirenã al unei vieți mai bune în altã țarã. știm din statistici cã numai între 2007 și 2017 au plecat din România peste trei milioane de români. Însã nu vom putea ști vreodatã numãrul românilor care au rezistat acestei ispite, fiecare legându-se de catargul propriilor judecãți și sentimente care s-a dovedit în cele din urmã suficient de puternic ca sã-l reținã în țarã. 

Când acest cântec de sirenã s-a auzit și în familia noastrã lucram amândoi la stat, eu la un institut de cercetare și soția în învãțãmânt. Copilul nu apãruse încã, alte angajamente constrângãtoare nu aveam, pe scurt aveam toatã libertatea pe care ți-o dã lipsa obligațiilor de orice naturã când ești foarte tânãr.
Pe vremea aceea România nu era în UE, iar nemulțumirea noastrã cea mai mare era legatã de ritmul redus în care se schimbau lucrurile în direcția bunã. Nu puteai sã nu te gândești cã în ritmul acela șansele sã îmbãtrânești așteptând un trai mai bun erau foarte mari. Judecând astfel, alegerea era una simplã: pleci într-o țarã în care sã te bucuri de beneficiile civilizației de tip occidental chiar de la sosire sau rãmâi în România, sperând cã nu vei îmbãtrâni pânã când vei avea parte de ele și aici. 
La 8 dimineața când intram pe poarta institutului aveam senzația cã mã întorc în timp. În toamna anului 1989 vizitasem institutul ca elev în clasa a IX-a al unui liceu de matematicã-fizicã care era un fel de pepinierã pentru acel institut. Dupã absolvirea liceului, dacã nu intrai la facultate, puteai sã te angajezi liniștit acolo, într-o tradiție care a condus în timp la situația în care pãrinții ajungeau sã fie colegi de serviciu cu proprii lor copii. O tradiție ale cãrei rãdãcini adânci nu au fost smulse din mentalul românesc nici pânã astãzi, dimpotrivã, ea a continuat sã se perpetueze paralizând toate instituțiile statului român ale cãror organigrame gem suprapopulate de rubedenii colegi de serviciu. 

Experiența angajãrii mele la institut n-a fãcut altceva decât sã-mi confirme chiar de la început cã obiceiul pãmântului rãmãsese neschimbat, cu toate cã trecuserã mai mult de zece ani de la revoluție. Se scoseserã la concurs cinci locuri de inginer cu diverse specializãri, iar eu am picat primul sub linie cu a șasea medie. Întâmplarea a fãcut ca primul admis sã se rãzgândeascã și așa am ajuns eu sã am a cincea medie din concurs ocupând ultimul loc disponibil. Ulterior am aflat cã cel care ocupase primul loc voia de fapt sã se transfere pe același salariu de la altã sucursalã a regiei respective din care fãcea parte și institutul. Cum la institut sporurile erau mai mici, nu putea sã aibã același salariu, lucru care l-a determinat sã se întoarcã înapoi de unde voia sã plece. 
Pãrinții celorlalți patru candidați admiși lucrau de mulți ani la institut, cum aveam sã aflu dupã ce am ajuns cu toții colegi de serviciu. Trei ani, cât am stat eu acolo, m-am simțit ca un copil adoptat de marea familie a institutului, în care aveam sã descopãr și oameni foarte bine pregãtiți pentru care respectul meu a rãmas neștirbit pânã astãzi, chiar dacã a trecut mult timp de atunci. 

Unii dintre acești colegi de serviciu erau chiar pãrinții unora dintre colegii de liceu cu care vizitasem institutul înainte de revoluție. Faptul cã niciunul dintre ei nu-și angajase copilul la institut m-a bucurat, chiar dacã mi-ar fi plãcut sã-mi fie colegi și acolo. Am avut totuși norocul sã fiu coleg de birou chiar cu unul dintre colegii mei de clasã de la liceu. Ca și mine, și el se angajase la institut fãrã pilele pe care sã i le punã vreo rudã. Din câte știu, și acum mai lucreazã acolo.

Lãsând la o parte legãturile de familie dintre angajații institutului, lucrul cel mai supãrãtor care m-a determinat pânã la urmã sã plec era modul de lucru, moștenit și el din comunism. Un mod de lucru care te fãcea sã te simți inutil pentru cã beneficiarul temei tale de cercetare nu știa ce sã-ți cearã, iar tu nu știai de ce are el nevoie. Ajungeai sã-i propui beneficiarului, care era o altã sucursalã a regiei din care fãcea parte și institutul, o anumitã lucrare, el își însușea propunerea ta și ți-o trimitea înapoi în nume propriu, ca și cum el fãcuse propunerea respectivã, iar tu o executai. Cu alte cuvinte, tu centrai, tu dãdeai cu capul, într-un joc de o inutilitate exasperantã. Tot jocul ãsta absurd era întreținut de statul român prin sponsorizãri generoase care nu produceau aproape nimic. 

Dupã trei ani în care intram dimineața într-o instituție rãmasã neschimbatã de pe vremea Republicii Socialiste România, ca sã ies dupã opt ore din ea încercând sã fac fațã într-o Românie nu cu mult mai avansatã, am ciulit și eu urechile la cântecul de sirenã al unei vieți mai bune în strãinãtate. 

Cum nici soția mea nu se putea lãuda la ora aceea cu o experiențã mai reușitã în învãțãmânt, am început sã facem toate demersurile necesare ca sã plecãm din țarã. În tot acest timp încercam sã ne acomodãm cu ideea emigrãrii, purtând fel și fel de discuții pe temã. Într-una dintre ele, într-o noapte sub pãturã, ne-am dat seama cã noi fãceam totul ca sã plecãm fãrã sã fi fãcut totul ca sã rãmânem. 

Eram foarte tineri și realizam dintr-o datã cã nu poți lua o asemenea decizie care ascunde implicații nebãnuite, pânã nu ești convins cã ai fãcut totul ca sã rãmâi. și noi știam foarte bine cã mai erau câteva lucruri de încercat, înainte sã plecãm cu conștiința împãcatã cã am fãcut tot posibilul sã rãmânem în România. 

Dupã acest moment de iluminare în care am vãzut clar ce aveam de fãcut, ne-am dat demisiile de la stat, dupã care lucrurile au evoluat pentru noi într-o direcție care ne-a confirmat cã am fi fãcut o mare greșealã dacã am fi plecat din România. 

România nu se poate schimba repede dacã cei capabili de aceastã schimbare nu fac totul ca sã rãmânã s-o schimbe.